Partidele, guvernarea clientelară și cazul de la Caracal

Apar atîtea informații, observații, dezvăluiri, investigații, ipoteze, explicații, prostii și implicații în cazul Caracal încît reflexul de a te opri ca să cauți ceva invariabil în tot noianul de răsturnări pare cel mai legitim lucru la ora actuală. Este ceva necontestat în acest moment la cazul Caracal? Este ceva care fie și din omisiune a scăpat de îndoială? În mod oarecum paradoxal, o constantă s-a manifestat în comentariul public încă de la începutul mediatizării cazului. Este vorba de ceea ce s-a numit deprofesionalizarea instituțiilor statului - în ipoteza că au fost vreodată profesioniste.

Guvernanți și opoziție, oameni de pe stradă și comentatori de la televizor, demiși și demisionari, cu toții au admis că autoritățile au pierdut de două ori startul: la momentul primei solicitări de ajutor și la cel al declanșării anchetei. De aici, scenariile se bifurcă repetat, dar faptul că instituțiile au fost prinse pe picior greșit a părut evident pentru toți.

La fel, explicația pentru starea deplorabilă în care aceste instituții ar fi ajuns - serviciul 112, poliție, parchet - a fost și ea destul de larg împărtășită. Opoziția a înfierat nepotismul și clientelismul PSD care a împăienjenit rețeaua de posturi bugetare și care ar fi la baza perpetuării nepriceperii și delăsării în activitatea instituțiilor publice. Prin tăcere, sau chiar cu jumătate de gură, și guvernanții au acceptat explicația. E greu să contești așa ceva, mai ales după ce și tu spui că reacția autorităților în primă instanță a fost inadmisibilă.

Dar guvernarea pe bază de pile și nepotism nu e apanajul PSD. Toate partidele care au ajuns la putere au avut o clientelă de satisfăcut, contracte de orientat, favoruri de împărțit. Poate că o vreme, după 1989, fațada de împrumut a meritocrației se va fi păstrat, dar apoi, din 2000 încoace, guvernarea clientelară a ajuns reprezentativă pentru toate partidele. De menționat că „clienții” nu sînt neapărat răi în sine; problema apare atunci cînd ei sînt nepregătiți pentru postul primit, transformînd instituțiile în mlaștini bugetare prin lipsa de viziune, direcție și decizie, sau sînt executanți mecanici ai ordinelor inepte de partid.

România nu e însă nici pe departe inventatoarea sistemului clientelar. În Italia postbelică, guvernările creștin-democrate au promovat veritabile feude bugetare, în care partidul decidea cui îi revine cutare post sau cutare contract. Cît timp creștin democrații au avut majoritatea, ei și-au consolidat acest monopol. Apoi, din anii ‘60-’70, au trebuit să împartă prada și cu alte partide, și au apelat la un model de care și noi am auzit: algoritmul. Partidelor le reveneau posturi rezervate chiar de ele, proporțional cu succesul electoral. Tuturor le-a convenit, creștin-democrați, socialiști sau comuniști, toți au preluat obiceiul. Industria, mass media, conducerea instituțiilor publice au fost ”algoritmizate”.

Italia postbelică și România post-decembristă împart două caracteristici: ambele au moștenit instituții și personal dintr-o perioadă totalitară (mussoliniană și, respectiv, comunistă) și ambele s-au confruntat cu problema sărăciei accentuate (în sudul țării, în cazul Italiei, și în zonele rurale din fostul Regat, în România, regiuni din care partidele dominante și-au adunat cele mai multe voturi în ambele țări). Este destul de probabil ca aceste două caracteristici să aibă legătură cu modelul adoptat al guvernării clientelare.

Ca și în alte situații de emoție publică intensă, după cazul de la Caracal guvernanții și opoziția promit și cer măsuri de reformă, ca și cum de acestea ar fi nevoie în afara lor. De fapt, reforma ar trebui să înceapă de la partid. Dacă modelul guvernării clientelare nu este deja împămîntenit aici, sau dacă a sosit momentul ca el să fie abandonat în favoarea unuia mai bun, ar trebui să vedem că partidele își propun să se retragă din conducerile instituțiilor și agențiilor, din consilii și colegii unde și-au atribuit locuri cu de la sine putere și în deplină înțelegere reciprocă, și de unde drenează chiar și o treime din resurse și salarii. Ar trebui să vedem de asemenea și promovări interne pe bază de merit, să le vedem că se preocupă de viitoarea generație de politicieni, ci nu de recrutări haotice de jurnaliști populiști sau de cîntăreți populari cu care să își deschidă listele electorale. Deocamdată, vechi sau noi, partidele din România sînt croite pe același model al algoritmului. Și de aceea cred că dacă între acest tip de guvernare și cazul de la Caracal e vreo legătură, atunci de fapt partidele nu fac nimic pentru ca el să nu se mai repete.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: adevarul.ro