Partida de viaţă
● Samuel Beckett, Sfîrşit de partidă, în regia lui Tompa Gábor, Teatrul Naţional Tîrgu Mureş.
Orice viaţă are un sfîrşit. Şi orice partidă are o viaţă. Să ne sprijinim de-un scaun înalt, baroc, să ridicăm privirea spre cerul-tavan şi să cugetăm la indisolubila relaţie umană. Iată, aşadar...
Un spaţiu claustrat, un mediu mohorît, o lume închisă şi doar două orificii prin care Clov priveşte lumea de dincolo, acea lume mereu misterioasă, ajustată la o alteraţie continuă nedefinibilă. E, poate, un fragment din lumea lui Beckett. Ori poate o nălucire a propriilor noastre vise, ale noastre ca oameni subjugaţi de o societate aflată într-o permanentă stare de putrefacţie.
Libertatea lui Hamm e privirea, vizualul, inocenţa ochilor săi care văd mai mult decît îşi poate el imagina – o lume plină de angoasă. Iar Clov, cel care are grijă de libertatea lui, pare să rămînă un vizionar perfect adaptabil vieţii de aici şi a celei de dincolo.
Clov este cel care înţelege dificultatea unei vieţi aflate într-o mişcare sacadată, alterată şi nesigură. Fără să se poată lăsa-n jos, fără să poată atinge pămîntul care-l susţine, acesta încearcă să-şi clarifice drumurile, să-şi limpezească calea către divinitate.
Nell şi Nagg – profeţii închişi într-o stare de necesitate continuă – în două tomberoane care reprezintă echilibrul social între „sărăcie şi siguranţă”, pledează pentru o paternitate formală, dar necesară. De aceea, sfîrşitul vieţii nu e deloc aproape. Şi aceasta pentru că procrearea sufletelor devine esenţial-continuă.
„Povestea merge mai departe” pentru că e posibil – perspectiva îmbinării unui omenesc individual acceptabil şi luciditatea cu care trăieşte fiecare „jucător” al partidei de viaţă conferă o rigurozitate beckettiană asumată şi dobîndită în urma unor regresiuni conştiente. De aici pornesc, brusc, fluctuaţiile dintre libertate şi constrîngere, dintre o lume infinită şi o lume limitată.
Tompa Gábor derutează privitorul partidei printr-o acceptare a nonsensului ca formă de înţelegere şi, mai mult decît atît, reuşeşte să creeze un Univers definibil cu cea a unei lumi răpuse de cruzime. O lume în care dorinţa de a fi la putere devine abjectă.
Jocul actoricesc este la înălţime – corporalitatea: sublimă, partiturile gestuale: reprezentative, înţelegerea personajului: concretă. Stările întruchipate-n folii aurii sau într-un cearceaf răbufnesc atunci cînd se aşteaptă mai puţin.
Şi nu te saturi atunci cînd impresia că totul s-a terminat te trădează, nu devii nervos, nu pleci capul spre nemulţumire, nu. Totul e foarte bine fixat. Ca o maşinărie modernă, de clasă.
Lumina mult dorită de-a lungul întregii partide, de-a lungul unei vieţi fugare, nesigure, se arată în final – în acel final fără de care partida nu şi-ar fi putut arăta brutalitatea corporală şi psihică. Un dans, siluetele celor patru care formează contururi omeneşti şi mult dorita lumină – puternică, orbitoare, toate acestea pledează pentru împlinirea viselor, pentru săvîrşirea libertăţilor morale şi trupeşti.
Ar trebui, aşadar, să înţelegem că orice viaţă are un sfîrşit şi că orice partidă are o viaţă – toate, unice.
Dragoş N. Savu este specialist în comunicare teatrală.
Foto: Z. Rab