Parlamentul captiv

Săptămîna trecută, parlamentul a fost implicat în trei controverse semnificative. Într-una dintre ele a fost vorba de votul din Senat privind cererea DNA de ridicare a imunităţii parlamentare a fostului ministru de interne Gabriel Oprea. În alta, deputaţii au votat reprimirea (cu compensare financiară) în rîndurile lor a fostului premier Petre Roman, suspendat din funcţie în urma unui demers al Agenţiei Naţionale de Integritate. În cea de-a treia controversă, parlamentarii ar fi încercat să fenteze Curtea Constituţională în ceea ce priveşte pensiile aleşilor locali. Cele trei dispute au ţinut capul de afiş în presă şi în acelaşi timp au fost aproape singurele ocazii de săptămîna trecută în care parlamentul a fost pomenit în presă.

Nu discut aici fondul multiplu al disputelor, printre care dacă ancheta în cazul Gabriel Oprea e într-adevăr compromisă de votul din Senat, dacă nu cumva Petre Roman a reprimit prea devreme legitimaţia de deputat, înainte ca justiţia să îşi spună ultimul cuvînt, sau dacă parlamentarii au sau nu dreptul să ignore recomandările Curţii Constituţionale. Remarc în treacăt doar deja stereotipa înfierare a parlamentului, la care acesta la rîndu-i pare să fi dezvoltat un soi de imunitate. Nici nu se învaţă minte, dar nici nu se mai oboseşte să încerce să îşi repare imaginea, oricît de mare ar fi oprobiul public sau jurnalistic.

Ce mi se pare mai important este însă natura disputelor în care e implicat parlamentul. Nu este vorba de vreo lege la a cărei dezbatere să se fi izbit în plin în parlament interesele unor categorii sociale cu greutate. Parlamentul nu mai e cum era odată scena publică în care foştii proprietari se înfruntau cu chiriaşii din casele naţionalizate cu prilejul dezbaterii legilor de retrocedare. Nu mai e terenul în care moştenitorii fostului regim comunist puneau beţe în roate legii de deconspirare a securităţii. Dacă ne luăm după exemplele de săptămîna trecută, acum în parlament marile dispute privesc drepturile parlamentarilor. Îl privesc pe colegul lor senator. Îl privesc pe deputatul lor, pensia sau salariul lor. Cel puţin la nivel public, de percepţie, sfera de preocupări parlamentare e mai restrînsă decît acum cîţiva ani, e mai pronunţat autoreferenţială şi mai des defensivă.

Situaţia se suprapune de această dată şi peste un context agravant. Nu ar fi prima oară cînd parlamentul iese şifonat ca instituţie dintr-o controversă publică. Să amintesc doar de "marţea neagră", cum a fost numită de ziarişti ziua - sau mai precis noaptea - în care unii parlamentari ar fi plănuit un fel de "puci la adresa justiţiei". Ce este aparte pentru contextul întîmplărilor de acum este castrarea politică a parlamentului. Parlamentul nu îşi mai îndeplineşte în prezent principala sa menire, aceea de a da o majoritate guvernamentală. Ce avem aşadar acum este un parlament scos din circuitul politic şi împins să se transforme într-o redută de apărare a privilegiilor date de funcţia publică pentru o seamă de politicieni depăşiţi de ceea ce e prezentat a fi "noua politică". Într-un parlament încap mulţi lobbyişti, dar de această dată un întreg parlament este înghesuit în rolul de lobbyist al unei anume idei de demnitar sau de funcţionar public în sens larg. Idee care însă intră deseori în coliziune cu lupta anticorupţie, astfel că parlamentul e plasat într-o relaţie de adversitate cu instituţii precum DNA sau ANI. În loc să genereze guvernare, parlamentul ajunge să fie folosit ca instrument de combătut actele justiţiare.

Şi cine împinge parlamentul în această postură? Parlamentul e populat cu oamenii trimişi de alegători, e adevărat, dar propuşi de partide. Alegătorii nu pot inventa parlamentari, ei lucrează cu materialul clientului, adică aleg dintre propunerile partidelor. Preşedintele Iohannis a criticat şi el parlamentul pentru votul dat în cazul Gabriel Oprea, dar de fapt responsabile sînt partidele şi conducerile acestora, care se situează la originea tratamentului aplicat parlamentului în această perioadă. Parlamentul este în prezent ţinut în captivitatea unor interese de partid conservatoare, nu ajunge să îşi exercite principala atribuţie şi este deseori plasat într-o falsă antiteză cu procuratura şi chiar şi cu deciziile deja pronunţate ale judecătorilor. Partidele împing în față parlamentul pentru a opune rezistență la reforma de care de fapt tocmai ele au nevoie. Fără s-o știe, partidele parlamentare de la ora actuală riscă să ajungă să fie percepute de oameni după vicleana definiție dată de Lenin "partidelor politice burgheze": instrumente de escrocat oamenii. Lenin a avut de cîștigat din așa definiție - a venit el cu un "partid curat", dar și unic - noi însă se pare că nici măcar nu știm ce avem de pierdut.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.