Parcul Cișmigiu

Dacă ar trebui să aleg între Cișmigiu și Herăstrău, aș zice fără să mă gîndesc prea mult, Cișmigiu. În primul rînd pentru că e în mijlocul orașului. Apoi, pentru că e parcul în care m-au dus ai mei la prima vizită în capitală. În timpul facultății, am locuit la o aruncătură de băț, așa că nu de puține ori scurtam drumul pe care-l aveam de făcut și trecem prin parc la primele ore ale dimineții. Atunci cînd nu e nici țipenie de om, iar verdele crud și dezlănțuirea de flori și de miresme par acolo doar pentru tine.

Știu, în timpul zilei se aglomerează. În weekend devine un amestec de neamuri proaste greu digerabil, căci oricît de englezească ar fi grădina noastră, n-a scăpat de cojile de semințe scuipate printre dinți, de telefoanele folosite pe post de aparate de radio cu muzica dată la maxim. Dar găsiți un moment  în care bruiajul ăsta să nu existe. Merită.

De fiecare dată cînd ajung pe aleile din Cișmigiu, mă gîndesc ce norocoși sînt elevii de la Colegiul Gheorghe Lazăr că au parcul atît de aproape. În curtea liceului meu ne simțeam niște intruși dacă încercam să stăm mai mult pe vreo bancă, din cauza ciorilor care stăpîneau locul cu acte în regulă.
De cîțiva ani, nu l-am mai zărit pe domnul care făcea poze alb-negru cu un aparat vechi. Îți spunea să te plimbi o jumătate de oră pe alei și apoi să te întorci să-ți iei fotografia „la minut”.
Cinci fete tinere zîmbesc în același timp la semnul lui. Îmi aduc aminte atît de bine ziua aceea de aprilie 1996, că aș putea s-o reproduc oru cu oră. Imaginea noastră imortalizată în Cișmigiu mi se pare dureros de frumoasă.