Paraşutele de altădată
- dare de seamă -
(Apărut în Dilema, nr. 289, 14-20 august 1998)
Oricît vi s-ar părea de curios, DAMELE de altădată erau aşezăminte extrem de serioase, tot atît de serioase ca brutăriile şi băcăniile. De-aceea nici n-ar fi putut fi imaginat termenul de astăzi, atît de tehnic şi, la urma urmelor, atît de imprecis datorită tocmai impreciziei profesiunii respective, mai ales într-o societate în care, “peratologic" vorbind, se ştiau şi se respectau tot felul de limite: boier-ţăran, orăşean-mahalagiu, cucoană-servantă, bucureştean-provincial ş.a.m.d. La Capşa şi la Nestor nu intra oricine (chiar cu bani, că se făcea de ruşine), trenul avea trei clase, iar visul "domnişoarei Nastasia" de a ajunge în "centru" nu era o bagatelă, cum ar fi astăzi, putînd fi comparat cu cel al unuia care şi-ar fi dorit să ajungă, măcar o dată în viaţă, la Paris.
Îndeobşte, stabilimentele aveau denumirile luate de la numele patroanelor sau de la vecinătăţi. În adolescenţa mea, care s-a nimerit să se petreacă în primii ani de după război, am cunoscut şi am frecventat pe Coana Florica (la Tîrgovişte), am fost deseori La Uzină (la Huşi), iar din Crucea de Piatră mi-amintesc de Casanova, clădirea gălbuie, cu două etaje, unde erai servit şi cu o cafea (din năut, bineînţeles, şi ce mai putea intra în lichidul acela incert) şi unde clienţii, dacă trebuiau să mai aştepte, răsfoiau teancuri vechi de reviste, mai ales "Realitatea ilustrată" şi "Trup şi suflet", ultima avînd totdeauna pe copertă cîte o femeie dezgolită, chit că înăuntru se aflau doar reţete împotriva bătăturilor, herniei, ridurilor sau sfaturi pentru practicarea gimnasticii suedeze. Se conversa în şoaptă şi se comunica doar prin semne.
Tarifele de care mi-amintesc erau destul de modice, poate şi pentru că erau reduceri pentru elevi, studenţi şi militari în termen, dar şi datorită orei (nu frecventai, ca puşti, stabilimentul decît după-amiezele, puţin înainte de căderea serii!). La preţurile de-atunci, o participare costa cam cît trei prăjituri Bibescu sau cît tot atîtea bilete la cinematograful doamnei Copilovici.
Pentru noi, elevii, toate pensionarele erau "tanti", nu numai pentru că erau "bătrîne" (în jur de 24-25 de ani, mă rog, dintre cele cunoscute de mine!), dar şi pentru că se purtau ca nişte infirmiere ce aveau nenorocul să dea şi peste pacienţi mai puţin curajoşi. Examinarea prealabilă era obligatorie, vizuală şi tactilă, după care, mai ales pentru începători, urmau instrucţiunile, dar rostite atît de dulce şi de domol că era imposibil să nu le urmezi. Nu erau excluse unele strigăte de luptă (mai bine zis, de neluptă!), de genul: "Nu te grăbi, că doar nu vin turcii!".
Cînd m-am mutat în Bucureşti, în 1948, ca student în anul I, am stat o vreme pe strada Vulturi, în Dudeşti, nu departe de Crucea de Piatră. Drumul meu trecea şi pe-acolo, şi deseori, chiar lefter fiind, dădeam o raită pe străduţele micului cartier. Pe la colţuri erau instalaţi grataragii, la care puteai mînca nişte mititei a-ntîia, cot la cot cu cîte o pensionară, aflată în pauză. Era o linişte desăvîrşită, care contrasta cu restul oraşului, fiecare îşi vedea de ale sale, aşa cum, la băi, fiecare îşi urmează traseul zilnic, cu păhărelul de apă minerală în mînă.
După ce au fost desfiinţate, în 1949, le mai puteai vedea, pe la miezul nopţii, măturînd străzile, păzite de cîte un gardian. Măturau, săracele de ele, stîrnind praful umezit de răcoarea nopţii, mai stînd pentru o clipă ca să se odihnească, apoi luînd-o de la capăt, ca în versurile acelea ale lui Arghezi: "Regele Burtea / Mătură, stă, şi iar mătură curtea".
Îmi amintesc şi de o scenă petrecută cu puţin înaintea gonirii lor din cartierul cu pricina. Treceam, pe la prînz, pe una din străduţe (în scopuri pur documentare) şi, la o poartă, o "tanti", poate din plictiseală, poate din rutină, şi-a dezvelit capotul înflorat pentru a-mi arăta pulpele care păreau, într-adevăr, irezistibile. Numai că un amănunt m-a frapat atunci. Ciorapul era prins de o portjartieră atît de veche şi de uzată că purtătoarea ei trebuise să se ajute şi de un ac de siguranţă mare, cît toate zilele, ce se vedea de la o poştă.
Ei bine, mult timp după aceea, aducîndu-mi aminte de primii mei ani bucureşteni, n-am putut să scap în nici un chip de imaginea aceea colosală a acului de siguranţă.