Paradisul LEGO

29 ianuarie 2017   Dileme on-line

Radu Vancu, Cantosuri domestice. Poeme alese, Editura Cartier, 2016. 

Editura Cartier a lansat anul trecut „Cartier de colecție”, o serie de antologii foarte bine realizate, din care au apărut pînă în prezent: Radu Vancu, Cantosuri domestice. Poeme alese, Alexandru Mușina, Regele dimineții, poeme alese de Radu Vancu și  Andrei Bodiu, Oameni obosiți, poeme alese de Claudiu Komartin. Deocamdată mă opresc asupra Cantosurilor domestice:

Am remarcat și cu altă ocazie că există două direcţii principale în poezia lui Racu Vancu, iar antologia de față le pune foarte bine în valoare. Prima, începută cu Epistole pentru Camelia (2002), se întregeşte prin una dintre secţiunile volumului Biographia litteraria (2006). Cea de-a doua direcţie îşi are originea în cealaltă jumătate a cărţii amintite, ea devenind  ulterior, prin amplificare, chiar un volum de sine stătător, Amintiri pentru tarăl meu (2010). Aşadar, un adevărat univers al formelor poetice sublimate într-un discurs înalt, spiritualizat este alăturat altuia, mai incisiv, ce filtrează o durere atroce pe care „amintirile” o difuzează într-o naraţiune fondatoare. Dar cele două discursuri nu se regăsesc net diferenţiate. În poemele din volumul de debut există foarte mult imagini oximoronice ce sintetizează un univers emoţional dual, a cărui complexitate se poate deduce din micile „istorii” ce se organizează în poeme în baza unui  algoritm secret al memoriei: De multe ori, clipa prezentă pare a fi subiect al evocării, ca şi cum cel care observă prezenţele din jur le filtrează şi le transformă  printr-un simţ distorsionat al timpului. Tocmai aceste glisări temporale fac posibilă povestea. Biographia litteraria este însă volumul care clarifică în ordine conceptuală şi, totodată, adînceşte în orizontul poeticităţii raportul dintre poezie şi biografie.

Autorul îşi programează discursul, îl extinde pe mai multe paliere, astfel încît biografia sa literară să însemne şi sumă de experienţe livreşti sublimate într-un confesionar tulburător, hipermnezic. Amintiri pentru tatăl meu e o elegie amplă, organizată printr-o sintaxă complexă, coerentă şi clară, fiecare poem aflîndu-şi centrul de greutate într-o imagine violentă şi discretă în acelaşi timp. Violenţa derivă întotdeauna din subiect, din relatarea unor fapte cu impact psihologic asupra cititorului. Discreţia ţine de o artă poetică ce exclude maniera ostentativă de înfăţişare a lucrurilor: „cînd s-a spînzurat, pînă au venit ăia de la smurd/ i-am făcut respiraţie artificială – ultimul aer ieşea din plămîni gîfîit/ şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd/ am gîndit că mai respiră, îmi venea să zburd/ şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd/ am auzit paramedicii zicînd: e mort. amintirile te fac fericit”(Amintiri). Dincolo de toate acestea, există şi o undă de seninătate care provine din conştientizarea faptului că viaţa şi moarea formează un cuplu nu tocmai infernal. De aici, existența a două tipuri de frumuseţe, una dureroasă, cealaltă asimilată. Ele nu pot convieţui însă fără consecinţe autodistructive într-o primă fază. Aşa apare Monstrul fericit (2009) şi, totodată, promisiunea unui catharsis.

Naraţiunea fondatoare începută cu un suicid se continuă luminos prin naşterea fiului. Introducerea temei visului face posibilă însă unificarea realităţii cu imaginaţia și cu fabulosul, în Sebastian în vis (2010). Acesta este un poem cu o miză solidă, chiar dacă travestită ludic. Este concomitent un poem despre libertate şi frumuseţe. Libertatea de a-ţi asuma ereditatea ca pe un principiu al realizării de sine. A trăi impasul, dezordinea interioară și moartea – prin accesarea continuă a amintirilor  – este o experiență căreia i se adaugă o alta, egală ca intensitate, dar cu semn contrar. Pulsația divină neîntrupată lărgește perspectiva asupra unei morți care, deși nu va fi niciodată uitată, își va găsi locul ei într-o poveste mult mai cuprinzătoare. Dar nu doar de astfel de camuflări e capabilă frumusețea. Lumea își schimbă proporțiile, se arată după chipul și asemănarea pruncului venit să o cunoască. Așa se explică acea umanitate alcătuită din mini-entități care mai de care mai dornice să-i ofere lui Sebastian ocazia unor întîlniri memorabile. Identitatea acestei lumi se modifică pe măsură ce este privită și recunoscută. Lumea devine expresia unei conștiințe extinse. Poate fi rechemată din inerție prin cuvinte cărora le-au fost mai întîi subminate prin diminutivare gravitatea și contururile definitive. Lumea se arată cum îi comandă mintea bebelușului. Sebastian îi caută limitele, pe care, practic, nu i le găsește, deoarece ele sînt plasate undeva într-o ficțiune generată continuu. Epicul poemului susține aventura fără sfîrșit a fanteziei. O singură poveste ar fi izolat experiența inițiatică în perimetrul ei, ar fi supus-o unor condiționări reductive prin ele însele.

Amintiri pentru tatăl meu  şi Sebastian în vis se unifică la modul simbolic în Frânghia înflorită (2012), o carte ce poate fi interpretată ca pe o rememorare în vis, o rememorare iluminată de întunericul cel mai adânc. Versurile „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, cînd te lasă inima să-l visezi“ sînt vehiculul unui proces de alchimizare a durerii şi, totodată, a limbajului poetic. Cele două planuri ale poeziei lui Vancu fuzionează. Bunicul, fiul şi nepotul conturează aceeaşi prezenţă, tot aşa cum „amintirile“, pierzînd din claritatea durerii, încep să fie frînturi din acelaşi vis

Întreg traseul poetic al lui Vancu, atît de bine asumat în antologia de față,  poate fi asociat cu o stare de sinuoasă tînjire spre acceptare și așezare în sine. În 4 A.M. Cantosuri domestice (2015), acest deziderat pare a fi atins, doar că reușitele și victoriile stau sub semnul unei bucurii duale. Plăcerea jocului e una dintre cele mai autentice plăceri ale omului. Copilul întemeiază lumi adevărate din piesele de LEGO, dar tatăl, jucîndu-se cu fiul, nu poate uita de tot că paradisul plenar în care trăiește acum este compus și el din piese LEGO. Cu toate acestea, înțelegerea duală a frumuseții și bucuriei reprezintă una dintre cele mai sigure căi de acces către marea poezie. 

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române, filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.

Mai multe