Papii României
Reporterii nu au făcut economie de metafore la vizita papei Francisc în România. Pînă şi manifestărilor meteo li s-au găsit semnificaţii legate de prezenţa acestuia, iar epitetul de „istorică” a fost probabil cel mai folosit la caracterizarea vizitei. Dar cu cît vizita de acum a papei Francisc e mai „istorică” la televiziuni, cu atît mai mult îmi vine în minte cealaltă vizită a unui suveran pontif în România, a papei Ioan Paul al II-lea.
Din acest punct de vedere, vizita papei Francisc a venit într-un siaj într-adevăr de proporţii. Normalitatea ei, constînd în special în mesajele de unitate şi toleranţă, nu ar fi fost posibilă fără deschiderea făcută în 1999 de Ioan Paul al II-lea. Şi atunci presa a fost în extaz, relatînd despre „prima vizită oficială a unui suveran pontif într-o ţară majoritar ortodoxă”, deşi acelaşi papă făcuse lucruri şi mai spectaculoase probabil, fiind primul suveran pontif care a intrat într-o moschee, care a mers la Casa Albă şi care s-a rugat la Londra, în Westminster Abbey. Dar dincolo de suprafaţă, s-a petrecut atunci şi un dezgheţ interior major.
Papa Ioan Paul al II-lea era un veteran al opoziţiei faţă de abuzurile din comunism, însă nu neapărat din motive teoretice, ci mai ales în calitate de subiect nemijlocit al regimului. Ca şi un alt polonez care a impresionat publicul românesc prin empatia sa – e vorba de Donald Tusk şi de discursul acestuia de la Bucureşti de la începutul anului – papa Ioan Paul al II-lea ştia pe propria piele specificul experienţei traumatice a est-europenilor din secolul care se încheia. Le-a vorbit românilor pe limba lor, la propriu, cum a făcut şi Tusk de altfel. La rîndul lor, atunci, în 1999, românii îşi căutau rostul şi ieşirea dintr-o perioadă confuză politic şi foarte grea din punct de vedere economic. România nu era încă în UE, iar membră NATO avea să devină abia peste cinci ani. Cu atît mai semnificativă a fost în acele momente reconcilierea şi îmbrăţişarea dintre papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul Teoctist, aflaţi în urmă cu doar zece ani pe poziţii adverse, în blocuri politice adverse, în problema bisericii greco-catolice, victimă a represaliilor lui Stalin la adresa Vaticanului. Peste cîteva luni, într-un interviu la BBC, patriarhul avea să îşi ceară public iertare pentru atitudinea sa faţă de programul de demolare a bisericilor din Bucureşti din ultimii ani de conducere ai lui Nicolae Ceauşescu.
Şi astfel ceea ce a realizat în profunzime vizita papală din 1999 s-a reflectat în firescul vizitei din 2019. Cadrul din 1999 este cel ce a făcut posibilă vizita din 2019. Tuturor participanţilor şi telespectatorilor le-a venit acum mai uşor. Papa Francisc a vizitat într-un fel de firesc al fastului misionar catolic comunităţile cele mai importante de creştini catolici din România, care adună aproximativ un milion de credincioşi: pe ungurii din Ţinutul Secuiesc, pe enoriaşii din Iaşi, pe credincioşii uniţi din Blaj. Beatificarea episcopilor greco-catolici care s-au opus autorităţilor comuniste nu a venit ca o sfidare sau ca un reproş ascuns cu privire la colaboraţionismul bisericii ortodoxe majoritare din anii comunismului. Suferinţa şi eforturile de depăşire a ei sînt acum comune. Reconcilierea de acum 20 de ani a fost confirmată de cele petrecute în weekend-ul acesta.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: adevarul.ro