Pantofii murdari îi laşi la uşă

Prima și prima dată a fost antrenorul Florin și o sală micuță, dar cochetă, de pe Precupeții Vechi, aflată foarte aproape de strada pe care locuiam. Bine făcut, vorbăreț și prietenos foc, m-a făcut să mă întorc și a doua oară și a treia și tot așa. Pînă mi-am intrat în ritm. Și am început să mă atașez de loc și să mă simt în largul meu acolo. Nu mai aveam senzația că mă duc să depun un efort, ci că îndeplinesc o rutină de viață.

Florin era simpatic și descurcăreț. Prinsese el șpilul că, dacă mai pescuiește și niște vedete care să transpire în sălița lui de sport, totul va fi bine pe termen lung. Fetele de la ASIA și alte glorii muzicale ale vremii s-au perindat pe acolo.

Habar n-am dacă Florin era un antrenor bun. Nici nu mă interesa. Eu mă duceam motivată și asta conta. Și mi-am convins și prietenele să vină cu mine. Au trecut așa mai bine de trei ani. Cu toate ale lor: lui Florin îi născuse nevasta, avea planuri mărețe pentru viitor, eu mă mutasem, dar nici prin cap nu-mi trecea să-l abandonez. Mă lipisem așa de tare de sala aceea, de parcă n-ar mai fi existat spaliere și biciclete și în altă parte. Și a venit momentul în care Florin a făcut prima schimbare. A lăsat vechea noastră rutină și a luat sălița de sport a unui hotel cochet să se ocupe de ea. Și-a adus și clientela veche. M-am ținut după el. Dar nu mai era același lucru. De multe ori bătea vîntul. Luam cheia de la recepție, deschideam și închideam singură sala după ce îmi făceam exercițiile. Florin intrase în niște mici afaceri imobiliare. Cu abdomenele și cu mișările noastre din picioare banii nici nu erau mulți și se adunau greu. Aproape că îmi doream în serile alea să nu-l mai găsesc la sală. Era stresat, vorbea ca o moară stricată și îmi venea să-i recomand eu lui niște serii de exerciții ca să poată să ia o pauză. Dar omul era chinuit. Își vînduse garsoniera și se apucase să cumpere niște terenuri pe lîngă București cu gîndul că o să dea lovitura. Își construia și o casă, iar mie mi se strîngea inima că îmi dădeam seama că se întinsese mai mult decît îl ținea plapuma. Ceva nu s-a legat și a renunțat la sala de la hotel, așa că etapa mea sportivă s-a terminat în glorie.

De atunci am tot făcut încercări, am aterizat în vreo două săli impersonale, care păreau mai degrabă niște camere de tortură decît niște locuri pe care să vrei să le vizitezi de cîteva ori pe săptămînă. În continuare cred că nu poți să transpiri în voie într-un loc în care nu-ți place.

Acum mă împrietenesc ușor-ușor cu un alt spațiu. Cred că îmi amintește de cel de pe Precupeții Vechi. Domn Profesor e tăcut și tăios. Dar are un ochi de vultur. Dacă te pune dracul să nu faci exercițiile ca lumea te vede și atunci cînd ai senzația că e acaparat cu totul de un filmuleț la care se uită pe telefon. Mi-a explicat de la prima întîlnire:

– Nu se face așa, cine v-a zis că e bine?

Am îngăimat ceva, mai mult pentru mine.

– Uitați, pentru spate, trebuie să faceți asta și asta. Și o să vă fie bine.

Am înțeles din prima: tot ce știam era greșit. Complet.

În fond, poate ăsta e secretul. Cînd intri într-o poveste nouă îți lași pantofii (adidașii) plini de noroi la ușă.