Paltonul

15 octombrie 2014   Dileme on-line

      
    

    Stau ca prostul în faţa casei lui Gigi, înfofolit în paltonul lui cel nou. E decembrie, e frig şi bate vîntul.
    Nasol.
    Gigi e pe moarte şi eu trebuie să fac rost de o mie de lei.  
    Cum naiba să-l refuz? Moare! Şi n-am banii ăia, de unde să-i scot dacă nu-i am? Mai şi vorbesc singur pe stradă. Gata, taci, calmează-te!
    Nu ţine. Vreau să mă descarc, să uit de vizita asta tîmpită, să zbier, să zbier la cineva. O s-o sun pe nevastă-mea. Telefonul, Laura, aşa. Futu-i! Nu mai am credit! N-am job, n-am nimic. Datorii, atît. Băi Gigi, băi, ce-mi faci tu mie?

    Îl ştiu pe Gigi de cînd eram de-o şchioapă. Locuia în B11, iar eu mă mutasem de curînd în B12. Două săptămîni am stat în casă pînă să-mi fac curaj să ies afară. Îl văzusem zi de zi pe Gigi de pe geam, era cel mai mare şi mai gras dintre ăştia de vîrsta noastră şi îi căpăcea pe toţi cînd nu-i convenea ceva. Într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi-am ieşit în stradă. Nimeni nu m-a băgat în seamă în afară de grăsan. A venit glonţ spre mine. Tremuram, nu ştiam cum stă treaba. Îi eram simpatic, i se pusese pata pe mine, aşa, din prima, era doar curios? Ăsta-i blocul meu şi-a lu’ tata, a mîrîit el şi m-a împuns cu degetul în burtă. Tu ce cauţi aici? Am bîiguit că m-am mutat acuma în bloc şi că n-aveam pe unde să ies. Nu i-a convenit. S-a uitat urît, s-a apropiat şi mi-a rîgîit în faţă. Asta mi-a fost salvarea. Făcusem sute de concursuri cu băieţii din fosta mea gaşcă înainte de-a mă muta la oraş. Puteam să rîgîi în orice fel şi la orice oră. M-am tras un pas înapoi, am luat o gură de aer şi-am slobozit cel mai bestial grohăit din viaţa mea, cu care l-am cucerit pe Gigi şi pe toţi ceilalţi băieţi. Întîi s-au blocat, ca şi cînd ar fi auzit un dinozaur. Apoi au rîs de s-au crăcănat. Mai fă o dată, şi-nc-o dată, şi-nc-o dată – m-au ţinut aşa ore întregi, mureau de rîs de fiecare dată şi se rugau de mine, încă una, încă una şi gata. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Gigi m-a luat imediat sub aripa lui. Cine se lua de mine se lua de Gigi. Tot ce-aveam de făcut era să rîgîi cînd şi cum avea el chef. Un schimb care-mi convenea de minune. Fotbal, leapşa, lapte-gros, mici secrete, mai apoi băutură, jocuri de noroc, femei, din nou secrete, mai mari – o prietenie care n-avea cum să se strice.
    Şi totuşi, într-o perioadă am rupt legăturile. Nu ne-am vorbit ani de zile. Aveam amîndoi un pic peste treizeci. Ce s-a-ntîmplat:
    Unu: Gigi s-a îndrăgostit rău, da’ rău, de o tipă, Loredana. Mă-nsor, mi-a zis într-o zi. Am crezut că glumeşte şi-am rîgîit uşor, să destind atmosfera. Dar omul nu glumea, a scos din buzunarul de la piept o invitaţie în care se înghesuiau inimioare, balonaşe şi păsărele. Felicitări, mă bucur, am zis, şi m-am prefăcut că mă bucur.
    După nuntă l-am văzut din ce în ce mai rar. Mă cam scotea din sărite, tot trăncănea cît de bine îi e lui însurat şi ce meseriaşă şi focoasă e Loredana şi nu numai atît, că nu degeaba a luat-o la trei luni după ce-a cunoscut-o, Loredana-n sus, Loredana-n jos, şi bagă-ţi odată minţile-n cap şi ia-ţi o femeie ca a mea – nu zicea ca a lui, dar asta voia să spună sau cel puţin aşa mi se părea. Atît era de îndrăgostit, că într-o zi a uitat să-mi spună să rîgîi – lucru nemaiîntîlnit pînă atunci. Asta m-a durut foarte tare. Atît de tare, că n-am fost în stare să-i spun nimic.
    Doi punct unu: În rarele ocazii în care Gigi îşi aducea aminte că exist şi mă invita – mai mult de formă – în cuibuşorul lor de nebunii, Loredana rîdea la poantele mele mai tare decît la ale lui Gigi şi se uita în ochii mei mai des decît în ochii lui Gigi. Era într-adevăr meseriaşă şi focoasă. Nici n-aş fi stat pe gînduri dacă n-ar fi fost o prietenie la mijloc.
    Doi punct doi: La a treia sau a patra vizită, Gigi şi-a adus aminte de vechile noastre obiceiuri. Rîgîie, bă! a strigat. M-am înviorat pe dată, însă m-am pleoştit la fel de rapid, era o femeie acolo, nu puteam să fiu ţărănoi. Dar au insistat amîndoi, li se urcase vinul la cap. Bine, am spus, şi-am tras una de bun simţ, să nu supăr pe nimeni. M-au aplaudat, m-am simţit grozav şi-am băgat o palincă, dar nu asta e important, ci mai degrabă că – atunci cînd Gigi s-a dus la budă – Loredana şi-a încolăcit braţele în jurul meu şi mi-a şoptit porcule şi m-a muşcat de lobul urechii, chestie care m-a făcut să uit de leapşa, de lapte-gros, de jocuri de noroc, de beţii, de prietenie şi de toţi Gigii şi Gigeii din lume. Porc eşti tu, i-am zis, şi-am pişcat-o de fund, iar ea a pufnit în rîs şi, fiindcă Gigi tocmai trăgea apa, mi-a tras cea mai mişto palmă pe care am încasat-o vreodată.
    Trei: N-a trecut o lună pînă cînd Loredana, soţia lui Gigi şi amanta mea, a devenit insistentă şi isterică şi mă tot teroriza cu te iubesc porcule dacă nu vii îi spun îi spun şi vezi tu atunci. Am început s-o evit, dar era cam tîrziu. Gigi m-a sunat şi-a zbierat bă gunoiule, bă amorezu’ lu’ peşte, cum ai putut, bă, cum ai putut şi alte minuni de genul ăsta. Proasta o luase razna şi chiar îi zisese de lobul urechii şi de ce-a urmat, era cît se poate de clar. Am reacţionat inocent şi firesc, ce-i, bă Gigicule, ai înnebunit, gura, că vin peste tine şi te înjunghii, a urlat el printre gîfîituri. Şi că de azi încolo nu mai exist pentru el. Am tăcut mîlc şi-am regretat că mi-am rănit prietenul. N-a venit să mă înjunghie, dar a divorţat imediat – mă aşteptam la asta, încă de cînd era mic era un tip impulsiv.
    De împăcat ne-am împăcat după vreo cinci ani, cînd l-am invitat la nunta mea cu Laura, de care mă îndrăgostisem tocmai pentru că nu era focoasă şi meseriaşă. M-am blocat cînd a apărut Gigi – chiar nu mă aşteptam să vină. Ne-am prefăcut amîndoi că am uitat ce se întîmplase. S-a recăsătorit cu una Sanda, a intrat în afaceri, a făcut o groază de bani – mi-a spus toate astea sec, la o ţigară, în faţa bisericii. După care mi-a urat şi mai sec: casă de piatră. Iar eu am zis încurcat mulţumesc şi, ăăă, mă bucur tare mult c-ai venit, da-mi tot venea să-l întreb dacă şi Sanda asta e la fel de meseriaşă şi focoasă ca Loredana – gînd tîmpit care nu-mi dădea pace şi mă făcea să mă simt din ce în ce mai penibil. Cînd am terminat ţigările, Gigi mi-a cîrpit o palmă de-au înlemnit toţi nuntaşii şi-a zis gata, bă, mi-a trecut. Acum rîgîie! Am grohăit în faţa bisericii. Tare. Mă durea falca, dar nu de asta mi-au dat lacrimile atunci.
    După nuntă am început să ne întîlnim cu regularitate. Jucam table, vorbeam porcos şi rîdeam. Beam şi mîncam ca nesimţiţii, întotdeauna pe banii lui Gigi. Gigi era bogat, eu sărac. Gigi era mare şi tare, eu vai şi-amar. Gigi era XXL, eu un L amărît.
    Acum Gigi murea, iar eu eram sănătos tun şi la fel de sărac. Ştiam de vreo două luni că e grav, grav de tot, îi dăduseră drumul acasă, nu mai aveau ce să-i facă în spital. Îl vizitam suficient de des încît iminenta lui moarte să devină un lucru obişnuit. Nici măcar nu-mi mai tremurau picioarele cînd îl vedeam. Slăbise vreo 30 de kilograme, arăta îngrozitor. Ochi ca de broască, ieşiţi din orbite, obraji supţi, oase, oase, o grămadă de oase, aproape că-i ieşeau prin piele. De vreo săptămînă nu mai avea putere să se ridice din pat, zăcea doar, singura lui preocupare părînd să fie doza de morfină. Cum intram în camera lui, începeam să turui, nu suportam tăcerea, mi se părea că fiecare clipă de linişte suge un pic de viaţă din Gigi, o dădeam cu copilăria, mai ştii cînd, da’ mai ştii cînd, gesticulam, mă hlizeam, iar cînd scăpam cîte un rîgîit, ca din greşeală, zîmbea şi el, fantomatic. Şi uite-aşa trecea o juma’ de oră, gata, meseriaşule, te las să dormi, uite, ţi se închid ochii, el se milogea, nu, că să mai stau, uite, şi-şi căsca ochii să-mi arate că nu-i e somn. Mă atingea cu mîna lui scheletică, mi se făcea milă, nu voiam asta, nu voiam să-l las să mă şantajeze şi-l minţeam, mă ceartă şefu’ că întîrzii la lucru, cum, nu ţi-am zis că mi-am găsit ceva de lucru la ziar, hai, mă Gigicu’, că ţi-am zis. Rîdeam, atingeam pătura în care era înfofolit, cu grijă, nu suportam să-i simt ciolanele. Mă furişam afară din cameră şi uitam de el îndată. Le-aveam pe-ale mele, mă concediaseră chiar după ce se îmbolnăvise el, nu reuşeam să mă angajez, ne descurcam tot mai greu, trăiam doar din banii Laurei, puţini şi ăia, şi din împrumuturi, ce s-o mai lungesc, era groasă rău. Gigi murea, ştiam că mă putea rezolva clipind din ochii lui de broască, dar nu-ndrăzneam să-i cer bani tocmai pentru că murea. Singura datorie pe care mi-o puteam achita era cea de prieten. Îl vizitam, îi spuneam poveşti, plecam. Nici măcar nu trebuia să-l amăgesc, ştia că o să moară. Îi gata, horcăia. Pîn’ la Crăciun îi gata.
    Vreau să mă plîng, să urlu, vreau să mă liniştească Laura, să uit de vizita asta la Gigi. Şi uite, nu mai am credit! O iau la pas, pfui, frigul ăsta mă disperă. Ajung în staţia de autobuz. Îmi aprind o ţigară, trebuie să-ncerc să mă calmez, să refac filmul, poate se leagă ceva.
    Paltonu’, a zis Gigi chinuit, şi i-a făcut semn nevesti-sii să-l aducă. Eram nedumerit. Ce palton? Care-i faza? Sanda a adus haina şi mi-a pus-o în braţe, e nou-nouţă, lui nu-i mai trebuie, mi-a şoptit, ce să facă cu ea? Apoi iar el: ţi-i bun? Probează-l. Am dat din mîini, a, nu, nu-i nevoie, dar în sinea mea mă bucuram, pica bine cadoul. Chiar aşa, ce să fi făcut Gigi cu el? Mi-l dădea mie. Şi eu aş fi făcut la fel. Am luat paltonul pe mine, îmi era mare, ştiam asta de la bun început. El e, sau, na, a fost XXL, eu – L, cu indulgenţă. Tot bine pica. Am mulţumit, am zîmbit, am căutat o glumiţă, trebuie să mă mai îngraş – uai, ce glumă idioată –, vin mîine sau poimîine, am spus, şi i-am făcut semn Sandei să-mi pună geaca cea veche într-o pungă. Am dat să fac stînga-mprejur spre ieşire, te pup, Gigicu’. Şi-l aud horcăind din nou: douăjdouă de milioane, atît am dat pe el. Hugo Boss. Am înţepenit. De ce-mi spunea asta? Ce-are a face cît a dat? Preţurile se iau de pe cadouri. Nu-l faci pe om să se simtă prost şi îndatorat. Şi-apoi tunul: ţi-l dau cu zece. Nou-nouţ. Pleașcă. Cum?! Ce pleașcă? Ce zece? Mi-l vindea?!?! M-am uitat neajutorat spre Sanda, poate-l contrazicea, poate îmi confirma că e o poantă sinistră, oamenii mai fac glume din astea cînd sînt pe moarte, ceva, trebuia să zică ceva! Şi uite-o, tăcea, îmi înfundase deja geaca veche în pungă, se uita ca idioata la mine. Mai şi zîmbea pe deasupra. Îmi tremurau picioarele, ca atunci cînd am aflat că Gigi se duce. Stăteam în mijlocul camerei, încremenit şi ridicol, cu Hugo Boss-ul pe mine, mă treceau toate apele şi nu puteam să-l privesc în ochi pe Gigi. Îmi imaginam cum scot o mie de lei în bancnote mici, de cinci, de zece, cum aruncam cu banii în sus, cum cădeau toţi peste Gigi şi-i acopereau trupul scheletic, cum ieşea el fericit de sub grămada de bani şi începea să-i numere şi cum anunţam eu triumfător, rîgîind, fiecare sută adunată. Dar n-aveam banii ăia. Gigi murea şi, pentru că murea, eram obligat să-i fac pe plac. Fără comentarii! Ăăă, ţi-i aduc, ă, data viitoare, am bîiguit şi m-am cărat, cu paltonul ăla nenorocit pe mine. În stradă mi-am dat seama că am uitat plasa cu geaca cea veche. N-au spus nimic, nici el, nici Sanda. Au văzut şi ce s-au gîndit? Moca. Sau poate că eram eu prea tulburat.
    Nu se lega mare lucru pe frigul ăla. Numai tîmpenii îmi treceau prin cap. Gigi iubea banii, ştiam. Mă iubea şi pe mine, nu-i vorbă. Hai să jucăm table! Hai. Hai să bem! Hai. Hai să-ţi zic un secret! Hai. Rîgîie! Boajahjgfoifdx. Înc-o dată! Gmanpsosaea. Eu, la rîndu-mi, iubeam banii, dar nu ştiam cum să-i fac. Poate chiar de aia îl iubeam pe Gigi. Am început să fac calcule, cam de cîte ori am ieşit împreună şi cîţi bani a cheltuit el cu mine pe cotlete de porc şi raţe şi curcani şi vite şi whisky-uri şi cu ce ne mai îndopam şi beam noi. Am ajuns la concluzia că-i eram dator cu zece paltoane, nu cu unul, şi-mi era ciudă că tot ce putusem eu să-i ofer la schimb nu era măsurabil în moneda lui. Aiurea. O să fac rost de o mie de lei şi gata.
    E ajunul Anului Nou. Sînt la înmormîntarea lui Gigi. Geaca mea de toamnă şi cele două pulovere nu fac faţă frigului. Tot aştept să dea popa tonul cu crucile, o să fac cîte zece, cinşpe de fiecare dată, doar-doar mă voi dezmorţi un pic. Însă popa lungeşte vorbăria şi mă enervează. Mă uit în stînga. Acolo ar fi trebuit să fie Laura, dar s-a îmbolnăvit. Nimic grav, o să-i treacă. Mă uit în dreapta. Loredana plînge. Se lipeşte de mine şi asta mă mai înviorează un pic.
    A, paltonul! L-am vîndut. Cu cinci sute, nu ştiu să negociez. Jumate s-au dus pe medicamentele pentru Laura şi pentru coroană, restul i-am băut cînd am aflat c-a murit Gigi. Am rîgîit o zi întreagă prin birturi, dar n-a mai avut niciun farmec.

Bogdan Munteanu este unul dintre invitaţii Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara, 22-24 octombrie. Mai multe la www.filtm.ro.

Mai multe