Pădurea de sticlă
Plouă cu tunete şi fulgere. O perdea densă de apă se prelinge pe tulpinile albe ale mestecenilor, rînduiţi milităreşte în jurul rîului. Ai zice că e o furtună de vară care răcoreşte aerul încins de iulie, dar nu e. Ploaia din spectacolul lui Kordonsky are ceva ameninţător în ea, te face să te zgribuleşti. Îţi îngheaţă sufletul.
De aproape trei luni, Yuri Kordonsky lucrează la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu la adaptarea scenică a unui roman al lui Tadeusz Konwicki, Cronica incidentelor unei iubiri (1974). Este a patra dramatizare pe care regizorul rus o face în România, după Inimă de cîine, Crimă şi pedeapsă şi Îngropaţi-mă pe după plintă. Romanul lui Konwicki este o poveste de dragoste adolescentină în stilul Romeo şi Julieta, care serveşte ca pretext pentru un discurs critico-melancolic asupra perioadei ce precede cel de-al doilea război mondial. Textul este poetic şi dezvoltă o întreagă filosofie a istoriei. Viitorul cataclism planetar pluteşte în aer, semnele lui misterioase se simt tulburător, dar oamenii percep doar neliniştea, aerul electrizat de dinaintea furtunii, fără a înţelege ce se întîmplă. Această nelinişte necunoscută, acest amestec de inocenţă şi viciu, febrilitatea sexuală, nerăbdarea în a rupe tiparele rigide ale lumii care nu-şi mai ajungea sieşi, o stare complexă de lucruri de dinainte de război constituie, în fapt, spectacolul, lui Kordonsky.
În 1939, pe lîngă domnia conservatorismului social, acea standardizare mai mult sau mai puţin ipocrită a relaţiilor interumane care a permis amploarea curentului antisemit, exista şi un revers, o boemie eliberatoare de vicii, aflată în proces de degradare. Spectacolul conţine ambele formule, rigiditatea convenienţelor sociale ca obstacol în împlinirea poveştii de dragoste şi atmosfera decandentă din casa surorilor demente („sînt bătrîne, au vreo 30 de ani”, spune adolescentul Engel), sufocate încet de somnifere şi alte „medicamente”, dar şi de propriile frustrări afectivo-sexuale, o lume compulsivă, pătimaşă şi naivă, închisă parcă într-un glob de sticlă. Personajele sînt suspendate între două lumi, vis şi realitate, între două spaţii, concret şi abstract, şi între două momente diferite în timp, înainte de război şi mult după.
Flexibilitatea graniţelor spaţialo-temporale este ajutată remarcabil de decorul lui Dragoş Buhagiar, o pădure de mesteceni, numai trunchiurile albe, drepte, împlîntate în piatră cu nişte ventuze şi un rîu limpede, de munte, cu fundul pietruit (două tone de apă sînt pe scenă şi o complicată instalaţie cu hidrofor etc). Copacii sînt instabili, se clatină leneş dînd acea senzaţie de „între lumi”, o joacă de-a raiu'-iadu' prin ungherele istoriei. Minimalist ca imagine, cu tentă suprarealistă, dar complicat ca structură, decorul arată îngheţat ca şerbetul şi dă o senzaţie viscerală de stranietate. Un sentiment ciudat, inconfortabil, pune stăpînire pe tine cînd intri în sală şi nu te mai părăseşte pînă la final. Spectacolul vorbeşte exact despre această premoniţie, senzaţia care precede orice tragedie a istoriei, un sentiment apăsător, inexplicabil, straniu ca sunetul pendulei din Trei surori care te înfioară fără să ştii de ce. Kordonsky captează momentul acesta fragil de dinaintea catastrofei, clipa de normalitate care conţine în ea picătura de otravă, într-un spectacol de o frumuseţe translucidă (copacii nu sînt de sticlă, dar lumina ireală electrizează decorul) care aminteşte de filmul lui Andrzej Wajda, Pădurea de mesteceni. Şi acolo exista presimţirea a ceva dureros şi de neevitat (moartea lui Stanislaw), strecurată printre mestecenii foşnitori, în ciuda rîsului cristalin al bolnavului.
Reprezentaţia pe care am văzut-o a fost o vizionare internă, un aşa-numit „şnur cu prietenii”. Prin urmare, consideraţiile de mai sus sînt făcute sub rezerva unui spectacol încă crud şi vulnerabil, asupra căruia voi reveni după premiera din octombrie.
Pe scenă cade o ploaie sîngerie care pătează copacii, iar rîul se face roşu şi gros ca siropul de zmeură. E „ultima zi a tinereţii”. Plouă şi în Sibiu morocănos, tomnatic. E ultima zi a lui iulie.
Teatrul Naţional « Radu Stanca » Sibiu
Ultima zi a tinereţii
Dramatizare de Yuri Kordonsky după romanul Cronica incidentelor unei iubiri, de Tadeusz Konwicki
Traducerea : Maşa Dinescu
Regia : Yuri Kordonsky
Scenografia : Dragos Buhagiar
Asistent scenografie : Vladimir Iuganu
Translator : Taisia Orjehovschi
Distribuţia :
Vitek – Alexandru Malaicu
Alina – Veronica Arizancu
Necunoscutul – Marian Râlea
Engel – Constantin Podu
Greta – Iulia Popa
Cecilia – Ofelia Popii
Olimpia – Serenela Mureşan
Mama – Diana Fufezan
Colonelul Nalenc – Cristian Stanca
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.
Foto: Adrian Mărgineanu