Orele petrecute la Urgenţe

18 octombrie 2017   Dileme on-line

— UPU, cu plecăciune! —

Mărturisesc că ador umorul. Dar mă prăpădesc de-a dreptul după varianta lui involuntară, spontană şi mult mai plină de farmec. Şi asta fiindcă în ea umorul musteşte fără oprelişti de vreun fel, gata să dea pe dinafară şi, în plus, are pa­ternitate certă. Nu trebuie testul ADN.

Într-unul dintre numerele recente ale Vieţii Me­di­cale, am citit motivaţia unui conducător de destine ale sănătăţii, nu un terchea-berchea, privitoare la pier­derea unei bolnave din teritoriul dumisale: „Din păcate, nu s-a mai putut face nimic, deoarece pacienta a venit cu întîrziere.” Asta du­pă ce bolnava „a aşteptat zece ore la UPU [Unitatea de Primire a Urgenţelor – n.r.] şi încă vreo douăsprezece fără tratament în salon”. Sigur că iau cu titlu de inventar ştirea, dar un sîmbure (cam mărişor) de adevăr există în întreaga poveste. Pentru că lucrurile se petrec aşa nu numai în Maramu’, ci şi în alte, foarte multe alte părţi.

Pentru mine personal, după o experienţă profesională deloc scurtă, afirm cu tărie că im­ple­mentarea sistemului UPU-SMURD reprezintă una dintre achiziţiile de cea mai mare valoare a ultimelor decenii, un progres co­lo­sal. Dacă ne referim doar la componenta UPU, obligatorie pentru toate spitalele de urgenţă, evoc acea foarte lungă perioadă, pe care am trăit-o efectiv, cînd bolnavul de urgenţă se prezenta, absolut la voia întîmplării, undeva. Uneori ajungea la internist, acesta îl trimitea la chirurg, chirurgul la cardiologie, cardiologul la infecţionist şi aşa mai departe, pînă cînd pacientul îşi găsea locul cu­venit. Dacă mai ajungea. Dacă secţiile spitalului se aflau în aceeaşi clădire, mai era cum mai era. Dar dacă era vorba de un spital pavilionar, Dumnezeu cu mila, trebuiau mijloace de deplasare şi bran­car­dieri care nu existau în schemă, iar dacă era noapte, era vai şi amar.

Existenţa Unităţilor de Primire a Urgenţelor a rezolvat problemele de esenţă, principiile lor de funcţionare răspunzînd realităţilor şi necesităţilor, şi asta pentru că orice urgenţă ajunge într-un loc bine precizat, unitatea funcţionează nonstop, este deservită de medici spe­­cializaţi în urgenţe, cu cunoştinţe pen­tru ori­ce domeniu şi specialitate. În UPU, bolnavul este scos din starea de urgenţă, ameninţătoare pentru viaţă, după care este îndrumat după caz: la domiciliu sau într-una dintre secţiile de spital.

Se mai poate în­doi cineva de starea de progres pe care ele îl reprezintă? Nici vorbă! Trebuie să fii prea cîr­cotaş sau prea pornit, dacă nu inconştient, ca să nu-l recunoşti.

Şi totuşi, lucrurile nu merg aşa cum ar trebui. Treabă românească! Sută la sută! Pa­tent absolut! Bolnavii care ajung la UPU au o singură plîngere: timpul prea lung de aşteptare! Una mare şi lată. Nici lipsă de pro­fe­sio­nalism, nici lipsa de atenţie, nici vorba repezită, nimic, nimic altceva. De partea cui este dreptatea? Ca de fiecare dată, de ambele părţi.

Pe de o parte, bolnavul aflat în stare de urgenţă este dominat de o stare psihologică par­ti­culară, care nu poate fi contestată: el este cel mai grav, suferinţa lui nu se poate compara cu a celorlalți, ceilalţi pot să mai aştepte, el nu, fiindcă a simţit fiorul morţii trecînd pe lîngă el; el devine personajul central, cel mai îndreptăţit să fie tratat imediat, doar de aceea este ur­gen­ţă, de aceea 112 a răspuns prompt şi a avut norocul să ajungă pînă aici.

De cealaltă parte, serviciul UPU (unde nu se stă degeaba, unde întreg personalul se află într-o stare permanentă de alertă, aleargă, se agi­tă, nu fără rost, unde se fac zeci de kilometri de către fiecare membru al echipei, unde este în permanenţă de lucru), are şi el dreptăţile lui: spaţiul nu este suficient şi adecvat; unitatea nu are paturi suficiente; se aşteaptă eliberarea unuia, pentru ca următorul caz să intre la rînd; tratamentul nu se poate face pe picioare. Sigur, trăim în România, oameni sîntem, mai intervine o cunoştinţă şi se mai ia o urgenţă peste rînd şi... uite aşa, toată lumea se plînge de ace­laşi neajuns: timpul prea lung de aşteptare. Cu orele, nu cu minutul. Cu alte cuvinte, ne lovim de un pat. De un nemernic de pat.

Există soluţie? Fără îndoială că da şi ce mă miră este această inerţie stupidă, ignorarea realităţii, ochelarii de cal care orbesc iniţiativele binevenite şi care umbresc adevărul: pentru ca UPU să funcţioneze, trebuie să aibă condiţii minimale. Dincolo de acest enunţ, orice vorbă este goală.

Cum ar trebui procedat? Chiar dacă unii mă pot acuza că mă dau deştept nevoie mare, îi las în pace, dar spun ce cred că ar trebui făcut:

Înainte de toate, prima măsură ar trebui să fie plasarea bolnavului pe un pat. Acolo tot va ajunge, în mod obligatoriu. De ce s-ar întîmpla acest lucru peste nu ştiu cîte ore de aşteptare şi nu imediat? Gestul acesta minimal, simplu, rezolvă din capul locului problema esenţială: bolnavul a fost luat în seamă, nici el, nici însoţitorii nu pot invoca o atitudine de indiferenţă sau nepăsare. Lucrul s-ar putea petrece chiar înainte de a întreba pacientul cum îl cheamă, de a-l în­re­gistra cu dată şi oră de prezentare, vîrstă, CNP şi toate celelalte.

Scuza paturilor insuficiente şi, deci, ocupate, este de-a dreptul caraghioasă. Orice UPU cunoaşte frecvenţa şi volumul soli­citărilor pe o anumită perioadă de timp şi trebuie să se asigure din vreme de numărul de paturi necesar şi de un supliment rezonabil.

Măsurarea tensiunii arteriale este următorul gest capital. El permite o primă selecţie a cazurilor, ne arată dacă mai dispunem de ceva timp sau trebuie să acţionăm cu maximă rapiditate. Fie că TA este prăbuşită, fie că este exagerat crescută, este un semnal de alarmă. Să fim drepţi, una este să o măsurăm la bolnavul aflat pe scaun în sala de aşteptare supraaglomerată şi alta este să o facem la bolnavul culcat în pat, relaxat.

În fine, al treilea gest important este montarea unei perfuzii. Aceasta asigură accesul în torentul circulator, permite administrarea medicaţiei necesare, recoltarea analizelor şi aşa mai departe. Rare sînt cazurile care ajung la UPU şi rămîn fără perfuzie.

Aceste trei gesturi, de o simplitate uluitoare, nu costă nimic în plus, durează cîteva mi­nute, pot fi realizate în ori­ce condiţii, capătă valoare de gesturi de aur, înseamnă prom­ptitudine şi elimină orice să­mîn­ţă de nemulţumire sau de insatisfacţie. Sînt manevre aplicate tuturor urgenţelor şi nu este vorba decît de derularea lor într-o succesiune logică. Mai mult, ele cad în sarcina asistentei medicale, care va alerta medicul, după caz.

Trebuie să recunoaştem că imaginea generală a unei Unităţi de Primire a Urgenţelor, nu este deloc una idilică. Cine a ajuns o singură dată acolo nu o va uita niciodată. Dar ea reprezintă poarta de intrare, marca depusă, cea care consfinţeşte calitatea şi valorarea unei unităţi spitaliceşti şi, mai mult, a echipei de asistenţă şi îngrijire. Nu sînt vorbe de clacă. Am văzut asemenea unităţi improvizate, nefuncţionale, în spaţii inadecvate, doar ca să se spună că există şi că legea a fost respectată.

Problema spaţiului nu este una secundară. Cum să poţi accepta un spaţiu limitat în care se află 8-10 paturi şi tot atîţia membri ai echipei, dacă nu mai mulţi, laolaltă cu aparatură, monitoare, dulapuri cu me­di­camente şi materiale, birouri şi puzderie de elemente de care nimeni nu se poate dispensa, ba să mai rămînă spaţiu pentru manevrarea cărucioarelor, a tărgilor, a personalului de pe ambulanţă etc.?

Pînă şi aerul de respirat se află mult sub normele cunoscute. Să mai vorbim de confortul pacientului şi al personalului? De condiţii minimale? De stres, oboseală şi suprasolicitare?

Să mai vorbim de situaţia general dramatică a medicinii noastre? De perspectivele ei sumbre, uşor de intuit, în condiţiile în care medicii şi asistentele îşi caută de lucru în alte ţări, în care profesionişti plini de bunăvoinţă sînt obligaţi să depună armele şi să-şi ceară de­mi­siile, împiedicaţi de persoane lipsite de bun-simţ, co­co­ţate în posturi de decizie, de lipsa cronică şi mereu mai gravă a suportului material de fiecare zi, de risipa colosală de fonduri şi resurse şi celelalte?

N-am crezut în apocalipsă, dar încep să mă îndoiesc de propriile credinţe. Prea multe semne ale ei ne asaltează. Cu fiecare zi care trece.

Virgil Răzeşu este chirurg şi locuieşte în Piatra Neamţ.

Mai multe