Opoziția și localnicii
Roşia Montană este o localitate complicată: dacă cei care se opun proiectului "Roşia Montană Gold Corporation" spun că aurul de acolo este un blestem, nişte observatori mai optimişti, din afară, pot afirma că este un loc binecuvîntat, fiind înzestrat din multe puncte de vedere: reprezintă cea mai veche localitate din România atestată documentar, aflăm din filmul Noul El Dorado (regizor Tibor Kocsis), de 1870 de ani - se precizează pe site-ul ONG-ului local din opoziţie, "Alburnus Maior"; de aceea, subteranele comunei sînt doldora de vestigii romane şi de galerii aşijderea, pentru că mineritul se practica încă de atunci în zonă; la care se adaugă altfel de obiecte de patrimoniu, cele de suprafaţă, şi anume o serie de clădiri monument istoric, din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, printre care biserica greco-catolică, cea ortodoxă, "Casina" - pe vremuri, rezervată jocurilor de noroc şi balurilor; deloc în ultimul rînd, merită menţionat şi relieful, foarte variat şi aparte, alcătuit dintr-un amestec de culmi (printre care unele cu forme ciudate, precum Piatra Corbului, Despicata), coline, văi adînci, platouri, destule ape curgătoare, plus cele subterane, rezultate în urma mineritului, şi lacurile artificiale sau tăuri, dintre care 5 mai există şi astăzi. Şi, evident, aurul, cele mai mari rezerve din Europa ale mult-rîvnitului metal, estimate la 350 de tone (conform Studiului etnologic despre Roşia Montană, Bucureşti, DAIM, 2004, coordonat de dr. Paula Popoiu, cu sprijinul SC RMGC SA).
O voce forte
Pentru unii dintre roşieni, aurul nu e decît un blestem. Pentru Eugen David, preşedintele organizaţiei nonguvernamentale "Alburnus Maior" (evident, denumirea romană a comunei) - singura, dar puternica voce locală a opoziţiei -, preţiosul zăcămînt nu e, neapărat, o binecuvîntare. Întrebat cum s-ar putea dezvolta Roşia Montană - şi, implicit, cum ar putea prospera locuitorii ei - fără exploatarea minieră propusă de Gabriel Resources, dl David declară: "Soluţia? Ca a tuturor comunelor din munţii Apuseni şi a localităţilor din România, care nu au zăcămînt de aur: turism ecologic, agricultură, servicii. Dacă nici celelalte sate din ţară nu se pot dezvolta, pentru că nu au aur, atunci toată România moare".
Răspunsul sună tranşant; de altfel, însuşi rostitorul său recunoaşte că este iritat de această întrebare. În fapt, Eugen David ne oferă şi un alt fel de răspuns în privinţa soluţiilor alternative la proiectul "Gabriel Resources": exemplul său personal. După ce a fost inginer la o altă mină din apropiere, Roşia Poieni, timp de 14 ani, s-a retras şi a devenit fermier pe pămînturile sale. Singurul drept pe care consideră că l-a cîştigat, după ce s-a eradicat comunismul, este cel de proprietate. Conform acestuia, nimeni nu-l poate da afară de pe terenurile sale, care sînt cuprinse în zona de exploatare minieră viitoare: "Atîta timp cît nu plec eu, şi alţi 5 oameni de-aicea, proiectul nu se face" - afirmă, cu aceeaşi hotărîre, dl David. De fapt, actualul fermier nu-şi doreşte foarte mult: "Vreau să am aer curat, drum frumos şi infrastructură; nu vreau să mi se zguduie casa, să am praf".
Pînă la urmă, dezideratele normale ale oricărui cetăţean integrat într-o comunitate. La contraargumentele cu sărăcia locuitorilor, şomeri, ai comunei, dl David are răspunsuri clare: "Pentru restructuraţii din minerit s-au dat bani, 200 de milioane, cash, şi se vor mai da din nou, peste 2 ani. De ce nu au să pună de-o afacere?". Motivele pentru care nu s-a putut dezvolta zona, din â99 încoace, sînt legate tot de iminenţa acestei exploatări miniere: "Statul nu vrea să facă infrastructură, să promoveze zona, pentru că a făcut PUG-ul (Planul urbanistic general) pe minerit, şi atunci nimeni nu mai poate investi aici. Am vrut să fac un motel, dar nu mi s-a dat aprobare, tocmai din această cauză. Dacă o să-mi dezvolt ferma, cînd va începe exploatarea, cine o să-mi mai cumpere produsele, cînd o să afle că cianurile sînt aici, că e praf, că e poluare... Indiferent ce se va întîmpla, oricum va funcţiona efectul psihologic..."
Dl David îşi continuă expunerea pasională: "De ce sînt unii oameni de partea lor (Gabriel Resources, n.a.)? Pentru că, de 7 ani de zile, comuna este, din cauza şantajelor companiei, într-un declin economic total. Cei care vor să-şi vîndă proprietăţile spun orice ca să izbutească şi să ia cît mai mulţi bani, dar asta nu înseamnă că şi cred în asigurările companiei. Altfel cum se explică faptul că nu aleg să locuiască în noul sat propus de aceştia, Piatra Albă (case pe care RMGC le va construi pentru cei ce aleg să rămînă în localitate, dar ale căror locuinţe sînt în perimetrul exploatării, n.a.), ci-şi cumpără în oraşe, departe de dezastrul ecologic? Chestia cu noul sat e doar una de imagine, ca să nu se spună că Roşia Montană, o localitate atît de veche, va dispărea din cauza lor". Cum a început Eugen David lupta? Asociaţia "Alburnus Maior" s-a înfiinţat în 2000, în septembrie, avînd drept scop apărarea intereselor proprietarilor din Roşia Montană împotriva proiectului; de fapt, în general, din munţii Apuseni, împotriva investiţiilor miniere. De ce? Pentru că, din 1999, statul român a concesionat zăcămîntul de aur lui Gabriel Resources. La început, cei 350 de membri au dus o luptă mai naivă: făceau hîrtii la Prefectură, la Consiliu, cerînd să se stopeze ce se întîmplă, să se respecte legea, pentru că ei nu îşi vînd proprietăţile. Ştiau că, dacă se va începe exploatarea, vor dispărea infrastructura, şcolile şi alte facilităţi. "Autorităţile ne priveau frumos, dar făceau ce vroiau ele" - povesteşte dl David. Au avut noroc cu o belgiancă, Françoise Heidebroek, care şi-a făcut o cabană turistică la Bucium, într-o comună apropiată. Ea i-a ajutat pe membrii "Alburnus Maior" să aibă acces la ziare din Franţa, Belgia, "pentru că presa din România, cumpărată de RMGC, nu vroia să audă de noi" - afirmă dl David. A urmat un alt ajutor din afară, cel al Stephaniei Roth, voluntară din Elveţia "superspecializată", după cum o califică interlocutorul nostru. Şi, în cele din urmă, s-a trecut la un alt fel de luptă, mai directă, acţionarea în justiţie a tuturor actelor RMGC considerate ilegale: PUG-uri, PUZ-uri, autorizaţii de mediu... Aşa au reuşit cei de la "Alburnus Maior" să anuleze certificatul de descărcare arheologică pentru masivul Cârnic, autorizaţia de forare, certificatul de urbanism al Studiului de impact... Lupta continuă, şi Eugen David e cu siguranţă un combatant; în opinia sa, proiectul nu se va face 99,99 %, pentru că "oricum, e prost, făcut pe bani şi nu pe ştiinţă sau pe situaţii reale. Altfel, la ce i-ar trebui atîta reclamă?".
Contraargumentele specializate
Vicepreşedintele "Alburnus Maior" este Eugen (zis Zeno) Cornea, erou şi al documentarului Noul El Dorado, de altfel. Mai puţin înflăcărat decît Eugen David, fostul inginer topograf, tot miner, se pricepe să demonteze, cu contraargumente de specialitate şi multe cifre, punctele forte ale proiectului RMGC. În opinia sa, "acest proiect înseamnă distrugerea totală a Roşiei Montane. Tot ce e exploatare de suprafaţă presupune dărîmarea unor munţi şi umplerea unor văi. Ca să iei ce este util dintr-o masă minieră, cantitatea de steril (partea nefolosită din ce extragi, n.a.) este enormă. La 1,5 grame de aur şi 13 grame de argint rezultă 1 tonă de masă mineră. De asemenea, cantitatea de cianură folosită (172.240 de tone) poate omorî de 6 ori populaţia globului".
Consecinţele negative ale exploatării se vor răsfrînge mai întîi asupra formelor de relief: munţii Cârnic, Cetate, Orlea vor trebui să dispară. "Ce este acum verde se va transforma în ceva selenar, peste 10 ani vor apărea nişte gropi imense pline cu deşeuri şi ape reziduale. Degeaba ne-au argumentat ei că peisajul se va reface: arătaţi-mi mie vreo zonă de pe glob unde s-a întîmplat aşa ceva" - argumentează dl Cornea. "Refacerea mediului este o gargară: compania afirmă că va aloca 70 de milioane de dolari pentru aceasta, dar, de fapt, le-ar trebui în jur de 2 miliarde jumătate-3. Pozele pe care le arată ei, din Noua Zeelandă, cu exploatarea minieră în mijlocul unei aşezări şi cu relieful intact, sînt trucaje".
Un alt risc, mult discutat, este folosirea cianurii în tehnologia de exploatare a minereului: "Le-am spus că eu rămîn în Roşia Montană şi la prima apă reziduală care iese din uzina de preparare mă duc şi îi fac cîte o cafea fiecărui director de la ei. Şi stau lîngă ei să bea cafeaua, să vedem dacă mai pot bea alta după aceea. Tot ei vorbesc de acel distrugător de cianură. Spun că va neutraliza cianura: nu se va putea pentru că distrugătorul, care se presupune că va face acest lucru, va fi mult prea costisitor; acest imens consumator de energie va creşte prea mult preţul aurului, făcîndu-l să nu mai fie rentabil" - explică Eugen Cornea.
În privinţa exploziilor sau puşcărilor pentru exploatare, Gabriel Resources afirmă că nu vor afecta casele din jur, folosind metoda defazată: "Dacă puşti în acest bloc 20 de tone de exploziv într-o reţea de găuri de foreză, unda seismică ce se propagă în jurul acestei zone este de pînă la 8 km. La puşcarea defazată, unda seismică se reduce cu 20%. Ceea ce înseamnă că tot va afecta zona pînă la peste 6 km. Or, dacă eu am casa la 75 de metri de locul de puşcare va mai putea aceasta să rămînă în picioare? La prima puşcare, din Roşia Montană, în 1970, cînd s-au folosit 4 tone şi jumătate de explozibil, la cariera din Cetate, biserica catolică din zonă s-a fisurat şi i s-au spart toate geamurile. Dar oare ce se va întîmpla la 20 de tone de explozibil?". În privinţa aurului, în general, dl Cornea are păreri puţin diferite de ale dlui David: nu-l consideră un blestem, ci dimpotrivă, un dar al naturii. Crede că trebuie să-l lăsăm acolo unde e, fiind al urmaşilor roşienilor, de 2700 de ani, de pe vremea agatîrşilor. Şi să fie exploatat, dar nu masiv, ci în cantităţi mai mici, şi cu substanţe mai puţin nocive decît cianura, prin metoda flotării tradiţionale. Prin aceasta nu se vor scoate mai mult de 400.000 de tone de masă de minereu pe an, şi nicidecum 13 milioane, sau chiar 20 de milioane, cum îşi propun cei de la RMGC.
Oamenii şi morţii lor
Am nimerit în Roşia Montană chiar de Ziua Morţilor. Aşa am avut norocul să-i întîlnim, într-unul din cimitirele comunei, şi pe o parte din cei rămaşi, cît şi pe unii dintre cei care au vîndut şi au plecat. Dl Cornea spune că, acestora din urmă, le-ar pune cîte un "T" pe poartă, de la trădător, şi că cei mai mulţi dintre ei nu sînt băştinaşi adevăraţi, adică născuţi şi crescuţi aici. O altă acuzaţie este că oamenii îşi vînd morţii: adică primesc bani de la companie ca să accepte să-şi ia morţii cu ei, acolo unde se duc, fie la Abrud, Alba sau Cluj.
Cei pe care i-am întîlnit, evident, îşi aveau morţii - încă - în Roşia. "Am plecat la Abrud - mărturiseşte Ana Bar - acum 3 ani, am luat 2 miliarde 200 de milioane pentru casă. Mi-am cumpărat una faină la Abrud. Am făcut-o ca să aibă de lucru copiii mei. Ce să mîncăm aici?". Camelia Manole, o altă doamnă de vîrstă mijlocie, e mai conciliantă: "E bine şi-acolo, îmi place şi aici. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Nu pot avea gospodărie, stau la bloc. Am plecat pentru copii. Bine ar fi să se lucreze şi să fie locuri de muncă. Nu ştim dacă spun adevărul".
Alţii au ales să rămînă, dar nu din principiu: "Locuim aici, unde se va face exploatarea. Mi s-au oferit pe casă 1 miliard, 2, 3, 4... Dacă mi-ar oferi mai mult, aş pleca. Aici, oricum, nu produc nimic" - ne spune un roşian anonim. Există şi idealişti: "Ne place foarte mult aici. Să nu alunge oamenii. Aici lumea a trăit bine: aveau salarii mari din minerit, o vacă acasă. Nu a fost colectivizare. Ar putea rezista în continuare aici, ar face turism" (Viorica Ciulea).
Şi, ca să nu încheiem într-o cheie prea sobră, să nu-i uităm pe nelipsiţii scenarişti: "De ce au venit Gabriel la Roşia? Cred că dvs. ştiţi mai bine decît mine ce se ascunde aici: chestie politică - Ardealul nu trebuie cedat investitorilor de peste graniţă. Atîta timp cît sînt fantomele astea aici, nu mai intră alţii" (alt anonim roşian).