Olimpiade capitaliste

1 ianuarie 2017   Dileme on-line

„Dragi telespectatori, iată, se deschide ușa avionului și delegația de olimpici ai țării noastre pășește pe aeroport. Mii de oameni îi ovaționează, îi aplaudă și flutură steaguri. E normal, e firesc, e un entuziasm cît se poate de uman! Bilanțul sportivilor noștri e impresionant: 20 de medalii de aur, 16 de argint și 17 de bronz, al doilea palmares pe națiuni la olimpiadă!”

Nu, nu fabulez. Așa ceva se va fi rostit la televiziune, în 1984, cînd acesta a fost într-adevăr bilanțul României la Olimpiada de la Los Angeles. La fel de adevărat e și că acea olimpiadă a fost boicotată de URSS și țările satelit, cu excepția României și Iugoslaviei. Dar chiar și la olimpiadele obișnuite, România era mai mereu între primele 14 de țări, dacă luăm în considerare tabelul de mai jos în care pe fiecare linie e orașul unde s-a ținut olimpiada, anul de desfășurare (începînd cu 1960), numărul de medalii de aur, argint respectiv bronz cucerite de România și locul ei pe națiuni ca număr de medalii. De precizat că ierarhia ia în calcul în primul rînd numărul de medalii de aur iar la egalitate se trece la numărul de medalii de argint; dacă și la argint egalitatea se menține, se trece la bronz.

Roma 1960: 3, 1, 6, locul 11

Tokyo 1964: 2, 4, 6, locul 14

Mexico City 1968: 4, 6, 5, locul 12

Munchen 1972: 3, 6, 7, locul 13

Montreal 1976: 4, 9, 14, locul 9

Moscova 1980: 6, 6, 13, locul 7 (SUA și alte peste 60 de țări lipsesc, ca protest la invazia sovietică din Afganistan)

Los Angeles 1984: 20, 16, 17, locul 2 (URSS și alte 13 țări nu și-au trimis sportivii, ca replică la boicotul de la Moscova)

Seul 1988: 7, 11, 6, locul 8

Barcelona 1992: 4, 6, 8, locul 14

Atlanta 1996: 4, 7, 9, locul 14

Sydney 2000: 11, 6, 9, locul 11

Atena 2004: 8, 5, 6, locul 14

Beijing 2008: 4, 1, 3, locul 17

Londra 2012: 2, 5, 2, locul 27

Performanțele mai slabe în clasamentul pe națiuni par să fi început de la Beijing și mai ales de la Londra, unde România a căzut zece locuri față de ediția precedentă. Acum, la Rio de Janeiro, la ora la care scriu România e (provizoriu) iar pe locul 27, cu patru medalii (1, 1, 2) și cu perspective modeste de a mai obține vreuna pînă pe 21 august, cînd ediția acestei olimpiade se încheie. Dacă împărțim performanțele țărilor la olimpiade pe grupe de cîte șapte, din 1960 încoace România a fost în prima grupă (locurile 1-7) de două ori, ambele la olimpiadele bociotate; de zece ori în grupa 2 (locurile 8-14); o singură dată în grupa 3 (locurile 15-21) și de două ori în grupa 4 (locurile 22-28), presupunînd că situația la Rio nu se schimbă semnificativ. Fanii sportivilor și chiar și olimpicii înșiși sînt învățați să se aștepte ca România să se situeze mai degrabă în grupa a doua, nu în cea de-a patra, cum s-a întîmplat la Londra și Rio. În plus, pentru prima oară din 1960 încoace, delegația României se întoarce de la olimpiadă cu o singură medalie de aur.

Cu toate acestea, față de țările din vecinătate, România nu stă cu mult mai prost. Fix același număr de medalii de aur, argint și bronz (1, 1, 2) are și Polonia. Croația are 2, 1, 0, Belarus 1, 2, 1, Slovenia 1, 1, 1, Slovacia 1, 1, 0, Cehia 1, 0, 5, Ucraina 0, 3, 1 iar Bulgaria și Moldova nu au obținut nicio medalie. Marea excepție este Ungaria, care (sub aceeași rezervă a provizoratului) a obținut pînă acum un spectaculos 5, 3, 4. Ar fi interesant de văzut care e cheia succesului în cazul ei.

Pînă de curînd, pentru regimurile comuniste din țările menționate mai sus, olimpiadele au constituit o oportunitate de a demonstra superioritatea “orînduirii socialiste” asupra celei capitaliste. În consecință, comuniștii alocau resurse importante pentru pregătirea olimpicilor. Ceva din acest mod de abordare politic al olimpiadei se poate vedea și astăzi în felul în care acționează administrația de la Kremlin. În această cheie poate fi interpretat și scandalul “dopajului de stat” în care au fost implicați recent olimpicii ruși. Însă în cazul majorității țărilor est-europene, inclusiv al României, motivația ideologică și de imagine nu mai funcționează. Guvernul nu se mai simte dator să demonstreze ceva occidentului pentru că, oficial, România nu mai este o țară comunistă. De altfel, una dintre justificările des întîlnite privind prestațiile aparent tot mai slabe ale olimpicilor români este implicarea guvernamentală modestă în promovarea sportului după 1990. Dacă o comparăm cu cea de dinainte de 1989, într-adevăr implicarea de azi e la o scară mult mai mică.

La fiecare disciplină o fi existînd cîte o explicație specifică, dar în ansamblu toate sporturile ar fi pierdut susținerea autorităților. Matricea sportului de masă, baza de recrutare a olimpicilor, reprezentată de clubul de întreprindere socialistă care sponsoriza sportivii, a dispărut și nu a fost înlocuită cu o altă schemă de succes. În plus, sportul e acum tratat și ca o afacere, la care însă românii nu se pricep îndeajuns încît să facă față competiției externe. Explicația aceasta a abandonului oficial al sportului e deja ca un truism; o putem auzi prin ministere, printre sportivii înșiși sau la comentatorii TV care transmit de la Rio, dar nu e neapărat expresia unei nostalgii, ci mai degrabă cea a unei frustrări.

Totuși, intenția unei refaceri a sportului de masă a existat chiar și în România anilor de după 1990. Au fost două programe guvernamentale care au încercat, cel puțin declarativ, să aducă sportul mai aproape de grosul populației. Mă refer la programele de construire a unor săli de sport sau bazine de înot la orașe și la sate, inițiate de guvernul Năstase și continuate de guvernul Boc. Programele au ajuns vedete în presă, dar nu pentru descoperirea unor talente sportive, ci pentru costurile lor aparent dubios de mari. Dar, una peste alta, potrivit site-ului Companiei Naționale de Investiții care le-a derulat, în perioada 2002-2015 au fost construite și la țară și la oraș deopotrivă peste 1.100 de săli de sport și aproape 20 bazine de înot. Vîrful de inaugurări s-a înregistrat în 2004, ultimul an al guvernării Năstase, cînd s-au dat în folosință aproximativ 400 de săli de sport.

Aici apar două întrebări: ce s-a ales de aceste săli de sport și de ce nu li s-a simțit impactul asupra sportului profesionist, presupunînd că totuși a trecut suficient timp de la inaugurarea lor? Din cîte am văzut în presă, unele săli au prins foarte bine comunității, sînt îngrijite și chiar se pot întreține și singure, din închirieri. Altele nu au fost folosite și s-au părăginit. Cel mai probabil, buna lor funcționare depinde de comunitatea locală în grija căreia a ajuns fiecare dintre ele. Cît privește utilitatea sportivă, se pare că simpla lor existență nu a fost de ajuns. Ca să ajungă să pescuiască talente, mai era nevoie probabil de îndeplinirea unor condiții. De exemplu, un profesor de sport motivat, care să lucreze cu copiii doritori să facă sport. Concursuri între localități, sponsorizate de primării. Vînători de talente plătiți de cluburi puternice ca să urmărească aceste concursuri. În lipsa unor astfel de verigi intermediare, sălile de sport nu au putut influența sportul de performanță. Părinții nu au întotdeauna educația și darea de mînă pentru a compensa aceste lipsuri de sistem, un sistem la rîndu-i sărăcit de corupție și proastă administrare. Așa că nu e de mirare dacă cu un program de săli de sport nu s-a făcut primăvară la olimpiadă.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Adevarul.ro

Mai multe