Obscuritatea Motorama
Motorama, Dialogues, Talitres, 2016.
Dacă ar fi să încep cu un clișeu pe care postura unei recenzii de album nu mi-o permite, aș zice că muzica celor de la Motorama are un soi de melancolie rusească, un soi de poetic, de reverie, acolo la limita de jos a cerului.
Motorama face o treabă excelentă de recuperare și îmbinare a două curente care, deși seamănă și au mers cam în aceeași perioadă, s-au întâlnit destul de puțin: cold-wave-ul, indie-ul și post-punkul occidental, și rockul și post-punk-ul sovietic. Ambele curente sunt avangardiste pentru începutul anilor ’80, și vorbesc mai degrabă critic fie despre alienarea thatcheristă, fie despre (de)căderea regimului sovietic. Motorama sunt și Joy Division, și Kino, fără a fi, în același timp, nici una.
Versurile cântate de solistul și compozitorul Parshin sunt ca niște fotografii noir, dar atemporale și apolitice, cel puțin la prima vedere. Pe alocuri sunt rudimentare, abundând de un patos cinstit, fără vreo elipsă sau vreun echivoc postmodern, specific genului.
Ultimul album al rușilor din Rostov pe Don – Dialogues produce o oarecare ruptură în ceea ce-au compus până acum. Nu mai există acel exces de bas și de tobe, transgresând stilistic spre o zonă de dream sau indie pop. „I see you”, „Deep” și „Someone Is Missed” au, pe de altă parte, o influență cuminte de synthpop, aborbată mai degrabă ludic-infantil de către membrii trupei. Sunetul e în continuare optzecist, și dacă nu te ridică de pe scaun, îți va smulge cu siguranță niște spasme necontrolate dacă ai volumul unde trebuie. Multe dintre solo-uri amintesc de dreampop, având o melodicitate care a consacrat trupa rusească, mai ales prin primul album Alps (2010). „Tell Me” poate fi ușor un imn post-punk, fiind poate și cea melodia-fanion pentru album. Piesele sunt cântate într-o engleză cu accent slav, ceea ce dă farmec vocii lui Parshin care devine un solist tot mai matur, și care nu mai seamănă cu Ian Curtis-ul din care-l imita acum zece ani.
Motorama nu face însă un pas spre popularitate, spre mainstream cu acest album, dimpotrivă, mai degrabă își acceptă și îşi îmbrățișează cu inimă obscuritatea și statutul indie. Scoate în continuare la o casă mică de producție (Talitres) și insistă în muzica lor spre un antiperfecționism deloc comercial, care-i plasează în zona trupelor care vor umple cluburi obscure și nu festivaluri corporate.