O zi de violenţă

Alaltăieri mi-am ales filme exclusiv violente. Am început ziua cu Captive, filmul regizorului filipinez Brillante Mendoza, din competiție, cu Isabelle Huppert. O ficțiune bazată pe fapte reale despre un grup de turiști de felurile origini, prinși în Filipine de un grup de fundamentaliști musulmani și ținuți captivi luni de zile pentru recompense în bani. Familii de chinezi, filipinezi, o franțuzoiacă asistent social și companioana ei locală sînt răpiți brutal și supuși la o călătorie în condiții extreme pe mare, spre un refugiu din inima junglei. Prizonierii sînt supravegheați de niște teroriști tineri, nepăsători, fanatici, care dau totuși pe alocuri semne de umanitate. Mendoza își permite scurte momente de umor mai degrabă grosier și țintește spre un cocktail de contraste: captivii sînt aduși la un spital unde bolnavii le oferă mîncarea lor, sînt lăsați să facă duș, și în timp ce teroriștii sînt atacați din afară și începe un schimb intens de focuri pe stradă, asistăm la toate detaliile unei nașteri netrucate; apoi li se face instructajul rigorii musulmane – femeile trebuie acoperite din cap pînă în picioare și nu au voie să se așeze lîngă bărbați care nu sînt soții lor, ca în final una dintre victime să fie forțată să se mărite în junglă. Pentru a acoperi toată captivitatea, regizorul face salturi mari peste evenimente, sacrificînd practic, de fiecare dată, ce era mai interesant - detaliile vieții de prizonierat, prieteniile timide care se leagă, mecanismele de supraviețuire. Isabelle Huppert nu are prea multe de făcut în afara atacurilor de panică. Filmul nu e, chiar deloc, în mod paradoxal, preocupat de personaje, deși militează pentru umanitate. Numai militantism, propagandă și previzibil. Bifează din primele zece minute toate paranoismele occidentale: aflăm că autorul actului terorist e Osama Bin Laden, ni se dezvăluie monstrous portretul fanatismului musulman. Încă o dată, cineastul și producătorii ignoră iresponsabili răul potențial pe care îl fac religiei musulmane, ai căror reprezentanți mai moderați nu primesc nici un loc în film ca să se apere.

Coreeanul Mai wei/My way în regia lui Je-kyu Kang e o reconstituire cu actori a unor episoade din războiul sino-japonez din Al doilea război mondial, pe fundalul cărora se derulează povestea rivalității a doi atleți, unul coreean și unul japonez. Filmul lui Je-kyu Kang, un succes uriaș în Coreea, nu are însă nici o legătură cu noua estetică cool a cinema-ului coreean. Je-kyu Kang nu pare să fi învățat nimic din thrillerele coreene ale ultimului deceniu și actorii lui nu par că fac parte din minunata enclavă de actorie coreeană. Dimpotrivă, pare grefat direct pe super-telenovelele nord-coreene de pe vremea lui Kim Ir-sen. Găleți de lacrimi și găleți de sînge, Mai wei pare cinci filme nord-cooerene într-unul singur combinate cu masacre chinetice à la Gladiator. Actori incapabili să joace (ar trebuie să fie cameleonici ca să o poată face) fiindcă destinele personajelor lor trec prin schimbări complete de macaz. Kang vrea să mizeze pe rețeta infailibilă: glorie cu pauze de umor. Pe ecran nu e decît exploitation cu pauze de debilitate. Dar tonul extatic împiedică filmul să fie atît de prost încît să devină bun.

Obosiți deja de mațe vărsate și jugulare transformate în fîntâni arteziene, și după un popas la un stakehouse argentinian (unde ispita din meniu era friptura de cangur), am mers și la Diaz: Don’t Clean Up This Blood, co-producție italo-română despre raidul poliției care a avut loc la un liceu din Genova, drept răspuns la manifestațiile de protest prilejuite de  Summitul G8 de la Genova din 2001. Producătorul român e Bobby Păunescu prin Mandragora Movies. Monica Bârlădeanu, Ana Ularu și mulți alți actori români au roluri micuțe în film.

Poveștii îi trebuie ceva să se adune, regizorul italian Daniele Vicari fracturează puțin cam tare acțiunea la început. Amorsarea e greoaie, marcată de recurența obsesivă a unei anumite sticle goale aruncată de mîna cuiva. Sticla dansează înainte și înapoi, se sparge și se întregește cît noi sîntem introduși în birourile improvizate și la petrecerile unei gloate vesele de puști veniți din toate țările UE. Sînt și rămîn anonimi, dar Vicari are un ochi atent pentru vitalitatea și peisajul mulțimilor. Îndată ce poliția se pune în mișcare și descinderea începe, totul se încheagă cu o limpezime înfricoșătoare. Mai mult de jumătate din film sînt scene în care poliția rupe sistematic oasele unor tineri luați pe neașteptate, fără apărare. Pusă în perspectiva interesantă și complet întîmplătoare a celor două filme văzute mai devreme, violența din Diaz e atît de reală și atît de insuportabilă, încît scenele cu arestări din filmele văzute ulterior s-au dovedit mult mai traumatizante decît ar fi fost normal. Concertul violenței din Diaz e feroce. Nu vedem un manifestat bătut o dată, ci vedem, cred, zeci de manifestanți bătuți pe rînd, la fel, cu bastonul peste gură, desfigurați în moduri simetrice, pentru ca atunci cînd totul devine insuportabil să vină și ambulanțele și să se termine totul… numai ca să continue cu forțe proaspete mai departe, în beciurile poliției italiene. După proiecție, regizorul și-a cerut scuze de la victimele invitate la Berlin, că nu a putut arăta totul, deși lor li s-au întîmplat mult mai multe. Critica nu a aplaudat Diaz, acuzînd abuzul scenelor de violență și arătîndu-se sceptică cu privire la șansele ca filmul să găsească distribuitori. Dar după o zi plină de felurite violențe perspectiva a fost întrucîtva diferită.

Violența cinematografică are întotdeauna o savoare și ceva amuzant, pe cînd violența pur și simplu nu e deloc fotogenică, ci al naibii de înfricoșătoare. Diaz se încheie cu gestul unei fete de a-și acoperi gura mutilată în încercarea de a-și menaja mama care o privește prin sîrma gardului. Rămîne surîsul înlăcrimat din privire care încearcă să fie încurajator. Unele povești trebuie neapărat spuse și nu se pune problema de terapie.

Laura Popescu e critic de film.