O vară cu Obscure

La Geneva intră între obiectele firescului cotidian: cine circulă toată ziua prin vieille ville (străzi înguste, zone pietonale și doldora de lume la orice oră) se folosește nu de bicicletă, ci de ...trotinetă. Trotineta pentru adulți, pe care alunecă (uneori fac slalom printre pietoni, cu ușurința unor patinatori foșnind pe incredibila catifea a asfaltului) funcționari în costume antracit, profesori în khakis și pulovere un peu trop portés; trotineta pentru adulți pliată cu zgomot sec cînd intri în magazin sau în tramvai nu are nevoie de parcări, ci devine un soi de umbrelă închisă, într-un design postmodern. Gracilă, eficientă, oțelită, gri, silențioasă. Spre deosebire de cele copilărești, colorate, cu roți mari, zdrăngănind fericite, dotate cu autocolante manga și discuri fluo pe roți... Semn de afecțiune, lungul trotinetă a devenit în limba cotidiană trot.

După ani de iubire discretă și lungi despărțiri, trotineta mea geneveză a venit după mine la Cluj: la fel de neagră, elegantă, ergonomică... Vara asta ne-am domesticit una pe alta, căutăndu-ne drum prin ceea ce s-ar numi „orașul românesc mare, standard, destul de renovat în anii din urmă”. Eu speram să mă vindece de nostalgia copilăriei petrecute într-un cartier de pe malul Someșului clujean, unde străzile erau plate și puteam să mă „dau” cu tot ce avea roți: trotinetă, bicicletă, role. În vacanțe nu mă descălțam de role cîte o zi întreagă: nici scările blocului, nici scîndurile bătrînești ale podului de sub Cetățuie nu mă speriau. Intrarea mea în adolescență a coincis cu mutarea pe dealul cel mai abrupt pe care îl acoperă orașul; acolo rolele și bicicleta nu „țin”. Rupturi existențiale radicale. Cu consecințe: ca să o iau pe geneveză la plimbare, trebuie mai întîi să o urc, pliată, în autobuzul care coboară Feleacul (bară la bară, în orele de vîrf). Mă instalez apoi pe una din panglicile străzilor paralele cu rîul: din centrul vechi spre cartierele industriale și aeroport, de pildă. Asfaltul e aproape suportabil, deși se întrerupe des și bordurile nu au pante de coborîre pentru cărucioare (sau trotinete). Ce văd, din mers: copii mirați luîndu-se după mine ca după urs, băietani de cartier întorcînd capetele cu expresia aceea de stupefacție care dă, totuși, o anume expresie fețelor lor altminteri opace, fetițe roz-roz urlînd subit „vreau și eeeeuuuu!” (desigur, un adult e un model, iar trotineta un obiect pe care nu-l aveau, ele care au totul...), tătici perplecși și pensionari uluiți. Țiganca de la care luam pepeni mi i-a dat cu reducere, fără tîrguială (ochii îi erau la trotinetă), iar pe portarul de la Facultate, pe care l-am rugat să mi-o „păzească” pînă dau o fugă la cabinet să îmi iau ceva ...ei bine, nu l-am mai văzut de-atunci.

Nu credeam că reacția lumii (vară, căldură mare, cartiere pașnice de blocuri) va fi atît de ...mirată. Nu credeam nici că e atît de greu de găsit în Cluj un trotuar bine asfaltat și neîntrerupt vreme de măcar 30 de metri. În orașul vechi, ghidonul meu stă să zgîrie mașinile parcate strîns pe trotuarele înguste. Aș vrea să o pot folosi pentru a merge la lucru, ca la Geneva, nu ca pe un „vehicol de plăcere destinat zonelor recreaționale ale metropolei transilvane”... Altminteri, prietenii mei bicicliști (cu care m-am însoțit în aceste plimbări estivale) mă asigură că are un bun ritm de croazieră. Modelul meu se numește Obscure, iar Sim genevezul i-a lipit, la despărțire, un autocolant cu Spiderman undeva unde nu îl vede nimeni, e micul nostru secret (știți unde poți ascunde ceva pe scheletul unei trotinete?). Recent, am mai văzut un tătic pe o trotinetă (aurie), alături de bicicletele copiilor. Studenții îmi spun că „mai circulă unul, prin centru, spre cartierul clinicilor”... Sau despre nuanța inefabilă dintre a lansa un trend și a rămîne de poveste?

Ioana Bot este profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.