O sută de ani de cicluri ideologice

Într-un articol din 1987 care voia să marcheze 70 de ani de la moartea lui Titu Maiorescu, Zigu Ornea amintea de un eseu al lui Mihai Ralea despre ciclicitatea demolărilor din cultura și chiar din parcursul general al societății românești. Reluat de Zigu Ornea, Mihai Ralea susținea că începînd cu epoca modernă, la două-trei decenii o dată, se constată că drumul e greșit, se face tabula rasa și se propune o nouă cale. Scrie Zigu Ornea: „Disputele iscate în jurul «erorii» în dezvoltarea de pînă atunci și adaptării noului model propus au fost, mai întotdeauna, atît de încordate încît preopinenții păreau a nu se putea concilia deloc. Iar adesea, dacă nu chiar totdeauna, înfruntarea privea nu unul dintre compartimente, ci întregul complex al fenomenului românesc, de la economie, politică și instituții, pînă la învățămînt, știință și literatură”.

Sună cunoscut și astăzi, fie și „pe compartimente”? Dacă ar fi să ne oprim la ilustrațiile punctuale, numai dacă invocăm exemplul învățămîntului acoperim cu asupra de măsură ipoteza lui Mihai Ralea. Căci expresia „fiecare ministru cu reforma lui” nu mai e în educație nici măcar o butadă, ci un truism știut și de școlari. Iar mai nou, miniștrii se schimbă aproape mai des ca ciorapii, nu neapărat în sensul că sînt dați la spălat, ci că îți cumperi perechi noi, iar pe cele vechi le arunci.

Dar ciclicitatea revizuirii ar putea fi mai amplă. Scrie Zigu Ornea: „Aprecierea lui Ralea se verifică perfect, dacă examinăm, atent, harta devenirii noastre de pe la 1821 încoace. Ce alta au fost asemenea curente de idei precum pașoptismul, junimismul, curentul cultural de la Contemporanul, sămănătorismul, poporanismul (aceste două curente au existat concomitent), disputele dintre orientările interbelice, cele din 1944-1948 decît ipostaze ale acestor ciclice confruntări ideologice?”

Nu știu ce schimbare de paradigmă a găsit Zigu Ornea pentru perioada comunistă, care a durat mai mult decît ciclul postulat de Mihai Ralea. De la momentul evocării lui Titu Maiorescu și pînă acum au trecut 30 de ani – teoretic, ar fi trebuit să se fi înregistrat încă un ciclu. Iar de la lansarea ipotezei revizuirii totale periodice de către Mihai Ralea sînt 90 de ani. Deja verificarea teoriei se complică – dar de la înălțimea anilor numeroși care s-au strîns între timp poate se și simplifică, dacă identificăm motorul de bază al schimbării.

În trena concepției interpretative de tip arbore aplicată de Ioan Petru Culianu istoriei ideilor religioase și mai cu seamă creștinismului, se poate spune că, de fapt, de la 1821 încoace, ciclic se pune aceeași întrebare în mai multe versiuni. În esență, este vorba de aceeași alegere între solar și teluric, rațional și mistic, individual și colectivist, global și local. Ce se schimbă și dă fizionomia epocii este prevalența opțiunii alese, cu alte cuvinte ce răspuns anume ajunge “la guvernare”, se constituie în teoria oficială, dominantă. Junimismul a dominat mentalitatea culturală și politică de la consacrarea sa prin Titu Maiorescu. El a însemnat deschidere către Occident, disponibilitate la modernizarea de inspirație occidentală, abordare „rațională și științifică” după standardele vremii. Chiar și în anii ’20 în care scria Mihai Ralea, ani de ascensiune a „românismului”, indiferent ce a însemnat acesta, tradiționalism, ortodoxism sau alte variante, spiritul solar al junimismului era încă cel dominant. Schimbarea a venit odată cu accederea la putere a celuilalt răspuns, pretins organic, autohton, mistic, verde-românesc. Era răspunsul rezonant cu cel care fundamenta în Germania ascensiunea la putere a nazismului, răspuns care aici a fost asumat prin cooptarea legionarilor la guvernare.

A urmat apoi demolarea comunistă, care a făcut tabula rasa din ideile autohtoniste, cel puțin în primă fază. Paradoxal, comunismul inițial a însemnat într-un fel iarăși o deschidere către Occident, via Rusia. Nu însă către Occidentul democrat și rațional, ci către acel set limitativ, bolșevizat, de idei occidentale pornit de la generoasa postulare a egalității dintre oameni. Bazinul ideatic al argumentelor autohtoniste, dar și al celor comuniste este format, de fapt, tot în Occident. Ciclul de după 1945, care a coincis cu o primă fază a comunismului românesc, a însemnat atașament declarat pentru știință și progres și respingere a misticismului bisericos.

Mergînd mai departe cu teoria ciclurilor, momentul de cotitură pentru perioada comunistă a survenit odată cu descoperirea naționalismului de către liderii comuniști. Este clar că e greu de estimat cît de autentică a fost schimbarea pentru populație, dar și pentru intelectuali, în condițiile în care nu exista posibilitatea contestării doctrinelor proclamate oficial. Dar au fost evidente unele efecte ale noii orientări ideologice care și-au lăsat lăsat amprenta asupra societății și care au însemnat, printre altele, delirul cultului personalității, inventarea unei istorii glorioase pentru justificarea prezentului și despărțirea, pînă la urmă, de traseul celorlalte țări, comuniste sau nu. Alt punct de inflexiune, cu proclamarea statului de drept, a pluripartitismului și a economiei de piață, asupra căruia nu mai insist, este consemnat în 1990.

Cît de mult am înaintat în ciclul în care ne aflăm în prezent este aproape imposibil de calculat. Periodizarea delimitată de cei douăzeci-treizeci de ani per ciclu a lui Mihai Ralea este, în linii mari, respectată în ciclicizarea binară pe care am propus-o: junimism matur de pe la 1900 pînă prin 1925, legionarism generic între 1925 și 1945, comunism teoretic între ’45 și ’70, comunism mistic între 1970 și 1990 și europenism dogmatic după 1990. Ar fi acum momentul pentru o nouă schimbare de paradigmă, dar și dacă aceasta ar întîrzia zece ani, cadrele generale ale teoriei tot nu ar fi neapărat infirmate. Aparent, ar fi unele condiții tocmai coapte pentru o inflexiune ideologică, dacă ținem cont de criza morală profundă a sistemului actual de partide, care nu reușesc să iasă din cercul vicios al corupției, dar care sînt parte constitutivă a opțiunii raționale, deschise făcute după 1990. Dar, pe de altă parte, parcă nici europenismul dogmatic nu e pe deplin consumat, el părînd să exercite încă o atracție proaspătă.

De remarcat că multe schimbări ritmice din fluxul ideilor românești coincid cu schimbările petrecute în același timp în Europa. Inflexiunea legionară și cea comunistă din 1945 însoțeau transformări similare de aceeași orientare din Europa sau cel puțin din estul continentului. E dovada că sinusoida schimbărilor românești interferează cu alte sinusoide de idei, unele de acoperire mai largă.

O asemenea broderie explicativă a parcursului modern al ideilor mi-a fost sugerată de apariția în limba română (cu o întîrziere de 13 ani) a unei cărți despre tipologia urii față de Occident scrise de Ian Buruma și Avishai Margalit. Cartea e cu atît mai interesantă cu cît ea apare în România în toiul controverselor privind extremismul islamic. Autorii prezintă geneza și evoluția feluritelor atacuri asupra ideilor occidentale prezentate ca fiind de tip rațional. Normal, am căutat să poziționez mental România în acest cadru și am realizat că, pe de o parte, ea e și țintă a urii față de Occident, dar a fost și poate fi și pe mai departe o generatoare de repulsie față de ceea ce reprezintă Vestul. Această natură duală este deja probabil constitutivă profilului local al ideilor. Dar ea se și asortează cu ciclicitatea binară a perioadelor istorice a ideilor românești, inspirată din teoria lui Mihai Ralea.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: wikimedia commons