O seară de Crăciun neobișnuită
Mă declar vinovat. Am participat la sporirea rating-ului unei emisiuni incredibile, pe postul „România TV”. Era zi de Crăciun şi nu m-am putut abţine să privesc pînă la capăt un lung spectacol omagial dedicat lui Gigi Becali. Trei „analişti” dezbăteau patetic „cazul”, înecaţi de indignare şi furor justiţiar.
De partea cealaltă, un singur invitat se străduia să ţină piept, cu argumente rezonabile, nervilor din platou: doamna Monica Tatoiu. Mi s-a întîmplat şi mie, ca şi altora, să fiu agasat, uneori, de excesele de competenţă şi combativitate ale doamnei Tatoiu. Dar de data asta a fost convingătoare şi curajoasă, pe un cîmp de luptă unde nu mai era loc pentru nicio urmă de bun-simţ. O felicit!
Teza combatanţilor era, în mare, următoarea: Gigi Becali e o victimă inocentă. Dar nu doar o victimă. Un erou. Un mare făcător de bine, răpus de o justiţie nedreaptă, de politicieni mîrşavi, de legiunile răului lumesc. Totul asezonat cu imagini bine manevrate ca să rupă inima telespectatorilor. Cum să rămîi insensibil cînd o vezi pe biata mamă a eroului vorbind despre Dumnezeu şi despre nevinovaţia pruncului ei? Cum să nu vibrezi, cînd afli că unui puşcăriaş nu i se îngăduie să iasă niţel din închisoare, pentru a-şi vizita familia? Cei trei apărători din oficiu ai dlui Becali erau într-un consens aproape suspect. Discursul lor nu îngăduia nicio fărîmă de dubiu, de calm intelectual, de echilibru. Erau porniţi. Iar dna Tatoiu încerca în zadar să invoce realităţi şi valori instituţionale. Avea dinainte un comando isteric, o mică organizaţie militantă. Ceea ce se cerea, de fapt, era eliberarea promptă din arest a unui arhanghel.
Vreau să fiu bine înţeles. Nu cunosc dosarul Becali şi prin urmare nu pot evalua greutatea şi exactitatea probelor care au dus la condamnarea lui. Iau, totuşi, notă de faptul ca mai multe foruri judecătoreşti au ajuns, sper în cunoştinţă de cauză, la un verdict ferm. Nu mi se pare raţional să construim o ipoteză enormă, de tip conspiraţionist. Gigi Becali e un personaj pitoresc mai întotdeauna, comic adesea, spasmodic pînă la confuzie în manifestările lui publice.
Dar e ridicol să ne imaginăm că împotriva lui s-a organizat – în mod ocult – o acţiune de compromitere şi evacuare, ca şi cum ar fi vorba de un mare pericol. Pe cine sperie Becali? Pînă şi şmecheraşul Dan Diaconescu a fost, politiceşte, mai eficient. Traseul public al lui „Gigi” e, mai curînd, o zbenguială incoerentă: ba cu Vadim Tudor, ba contra lui, ba cu Băsescu, ba contra lui (şi, mai nou, iarăşi pentru), ba cu liberalii, ba fără ei. Insul are, admit, un soi de candoare, un soi de autenticitate, de natură să-l facă simpatic. Dar, cinstit vorbind, abilităţile lui mercantile, tupeul lui iresponsabil, imaginea lui mitică despre sine nu sunt probe de mare inteligenţă. Faptul că a ajuns europarlamentar e unul dintre simptomele grave ale patologiei autohtone. Faptul că pentru Gigi Becali, evlavia zgomotoasă se împacă perfect cu vocabularul pornografic de ultimă speţă, faptul că se crede Mihai Viteazul, că a propus rudelor lui să conducă ţara cum au condus fraţii Kennedy Statele Unite („Dar n-au vrut, fraierii!”), faptul că se poate face o colecţie halucinantă de năzbîtii verbale, rostite pe toate canalele de televiziune (o parte din ele deja antologate în colecţiile de perle ale lui Radu Paraschivescu), toate astea nu sunt, fireşte, culpe de tip penal, dar nici nu justifică monumentalizarea emitentului lor într-o seară de Crăciun.
Citiți textul integral pe
.