O promisiune a lui Judt

25 iunie 2018   Dileme on-line

Într-unul din impozantele sale eseuri din The New York Review of Books, istoricul britanic Tony Judt îl critica pe colegul şi conaţionalul său Eric Hobsbawm pentru un soi de miopie faţă de Europa de Est. Hobsbawm scrisese despre „secolul scurt” 20 celebra sa lucrare Epoca extremelor, 1914-1991, apărută şi la noi, în mai multe ediţii. Judt îi reproşa că, deşi de stînga, Hobsbawm nu scrisese decît şase pagini „din cele aproape şase sute” ale cărţii în care s-a referit la instalarea comunismului în estul Europei. „Ca şi în cazul altui celebru istoric britanic de stînga (este vorba de G.D.H. Cole, care în 1941 ar fi spus că ar fi mai bine dacă statele din Europa de Est ar sfîrşi după război absorbite de URSS), ţările dintre Germania şi Rusia au ceva care îl irită pe Hobsbawm”, a scris Judt în eseul „Mereu la vale” din 1995. Ce voia să semnaleze Judt era locul modest pe care istoria din această parte a Europei îl ocupă în preocupările istoricilor care fac norma, care trasează ceremonial graniţa dintre civilizat şi barbar, dintre esenţial şi dispensabil.

Cînd făcea această remarcă, Judt însuşi avea în plan să scrie propria istorie a Europei secolului 20. A făcut-o în următorii zece ani, rezultînd nu mai puţin celebra Postwar. A History of Europe Since 1945. Şi într-adevăr, Europa lui Judt este mai mare decît cea lui Hobsbawm. Ea nu se mai opreşte la Praga şi Viena, precum o făcea deseori în Epoca extremelor. „Algoritmul Judt”, prin care istoricul britanic pune cîte o observaţie în context, profitînd de memoria neobişnuită care-l ajuta să reţină şi cele mai fine particularităţi istorice, l-a purtat pe autor şi la Varşovia, la Sofia, Budapesta şi Bucureşti, identificînd asemănări şi diferenţe. A rezultat o frumoasă descriere a unui model de sovietizare care nu pare a fi depăşit pînă azi.

Mai întîi, Judt observă că celebra butadă a lui Stalin „ocupaţia militară determină natura regimului” nu este chiar nouă. Aşa s-a întîmplat şi în secolul 16, cînd în funcţie de armata învingătoare ocupantă se stabilea confesiunea dominantă; şi aşa a fost şi în timpul lui Napoleon, cînd succesele militare dintr-o anumită zonă se converteau rapid în revoluţii sociale şi instituţionale după model francez.

Intenţia aproprierii postbelice de către Stalin a fîşiei teritoriale cuprinse între nordul finlandez şi sudul iugoslav este în afara oricărei discuţii, mai scrie Judt. URSS avea nevoie de o zonă-tampon faţă de Germania. În fond, acesta a fost sensul războiului purtat de sovietici, înfrîngerea Germaniei. Vasalizarea estului Europei era o consecinţă a acestei împingeri a Germaniei cît mai departe de URSS. Practic însă, mai arată istoricul britanic, Stalin s-a lovit de slăbiciunile cronice ale mişcării comuniste din această zonă, slăbiciuni la care au contribuit şi propriile lui epurări. Aici, Judt distinge două etape.

În prima, păstrînd aparenţele democratice faţă de aliaţii occidentali, sovieticii au apelat la modelul „fronturilor” practicat în anii ‘30 şi în războiul civil din Spania. Este vorba de înțelegeri cu celelalte mişcări autohtone „progresiste” de la care comuniştii să împrumute legalitate, autoritate şi influenţă. Alianţele de tip „front” asigurau minima administrare şi pregăteau alegerile. În guvernările provizorii, tot ca o caracteristică în comun pentru estul Europei, comuniştii căutau să aibă control asupra internelor (forţele de ordine şi autorizările de presă), justiţiei (controlul magistraţilor) şi agriculturii (unde simulau reforma funciară, mascînd intenţiile de etatizare). Problema a fost că rezultatele obţinute prin această tactică nu s-au dovedit satisfăcătoare. Alegerile locale şi naţionale din 1945 din estul Germaniei, Austria şi Ungaria (le-aş pune aici şi pe cele din Finlanda) nu au fost un succes pentru comunişti. Devenea clar, a scris Judt, că „mişcarea comunistă nu avea niciodată cum să ajungă la putere prin alegeri”. Şi atunci sovieticii au întors foaia.

În 1946 şi 1947, oponenţii politici au fost intimidaţi, bătuţi, arestaţi, inculpaţi ca „fascişti”, încarceraţi sau executaţi. (Bine, în România a fost omorît fără proces şi fostul lider PCdR Ştefan Foriş, din ordinul conducerii partidului.) În presa controlată de comunişti, opoziţia era supusă constant oprobiului public. Este atmosfera în care s-au desfăşurat alegerile în România şi Polonia, dar şi mediul post-electoral din Ungaria şi Bulgaria. Cinic dar plauzibil, scopul părea să fie ca alegătorii să nu mai aibă pe cine alege în afară de comunişti. Judt arată că „mîna forte” a comuniştilor în cazul acestor ţări compensa (poate cu excepţia parţială a Bulgariei) nu numai nereprezentativitatea lor politică, dar şi nepopularitatea „rușilor”.

A existat un model de sovietizare în estul Europei? Judt susţine că Stalin nu s-a deranjat prea mult pentru a percepe realităţile din fiecare ţară cucerită şi a-şi modula abordarea. Dar e clar că, punctual, au existat anumite particularităţi în fiecare dintre ţările satelit, chiar dacă liderii comunişti erau instruiţi omogen şi aveau un background intelectual comun. Mai mult, pînă la eventualele indicaţii din 1946, în 1945 directivele par să fi fost mai puţine, mai ales acolo unde acordul de procentaj Stalin – Churchill nu era prea explicit. Liderul stalinist Mátyás Rákosi i se plîngea lui Dimitrov că nu primeşte feedback de la Moscova pentru măsurile politice întreprinse în Ungaria, țară care potrivit acordului ar fi trebuit păstrată la mijloc între vest și est.

Dar cu toată expansiunea demersului lui Judt, cîteva părţi din Europa tot rămîn în afara Postwar... Teoretic, Europa se întinde pînă la Moscova, şi la rigoare, o istorie completă a secolului ei 20 ar trebui să includă şi zona şi perioada sovietică. Practic însă, istoriografia europeană menține o distincţie între istoricii Europei şi cei ai Kremlinului. Şi la această diviziune, ca şi la cea sesizată de Judt la Hobsbawm, ceva se pierde pe traseu. Acceptînd că URSS-ul are propriul profil, care nu se amestecă uşor cu cel al restului Europei, rămîn totuşi teritorii neacoperite, cum ar fi estul Poloniei, Basarabia sau chiar ţările baltice, teritorii încorporate în URSS de la „Europa clasică”. Dacă, de exemplu, vrei să afli mai multe despre foametea postbelică din Ucraina şi estul Moldovei trecut la sovietici, sau despre războiul civil din vestul Ucrainei, nu le cauţi la Judt, ci la Taubman, de pildă, autorul unei impresionante biografii a lui Hruşciov. Aşa că apare firesc întrebarea: pe cînd o istorie a întregii Europe?

Mai multe