O lume transparentă
Apărut în Dilema veche, nr. 42, 29 octombrie 2004
Trăim într-o lume transparentă. Am ajuns să vedem – ca pe un ecran de televizor – copilul din burta mamei şi telenovela tăcută a celulelor. Există sisteme de supraveghere – în aeroporturi, autobuze şi magazine – care înregistrează, 24 de ore pe zi, tot ce se petrece, oriunde s-ar petrece şi-n orice moment s-ar petrece. Practic, aproape că nu mai există invizibilitate, nu mai există secret sau mister: în orice caz, nevoia de secret sau mister se hrăneşte, astăzi, din acest supra-vizibil – confirmînd, astfel, profeţia lui Wilde, care spunea, acum mai bine de un secol, că misterul lumii nu este invizibilul, ci vizibilul... Iar astăzi, cînd spui „vizibil“, te gîndeşti la televizor.
Din clipa în care a apărut televiziunea, reality show-urile au fost consecinţa ei naturală. Este facil să critici reality show-urile, omiţînd esenţialul: acela că, odată cu apariţia „directului“, a live-ului, nu mai există „realitate“, ci numai „show“! „Realitatea“ pe care o cunoaştem este, în proporţie majoritară, realitatea televiziunii. Aceea a jurnalelor de ştiri, a emisiunilor de divertisment, a serialelor... Între noi şi lume s-a interpus ecranul (mic). Iar, de pe acest ecran (mic), show-urile au devenit filtrul obligatoriu prin care vedem realitatea.
Faptul că este vorba de ecranul mic, şi nu de acela mare (cinematografic), nu are de ce să ne mire: curiozitatea pentru ficţiune – proprie Cinema-ului, şi, de fapt, tuturor celorlalte arte tradiţionale – a fost înlocuită, treptat, de curiozitatea pentru realitate. (Un fel de: „Ficţiunea a murit, trăiască autoficţiunea!“) O realitate mediată de televizor – şi, din această cauză, în mod ciudat şi pervers, percepută ca „realitatea însăşi“! Ce face, oare, ca TV-realitatea să fie astfel percepută? Faptul că ea ne intră în case prin simplă apăsare pe buton – accesibilitatea ei, adică? Sau faptul că este (pare) atît de apropiată – proximitatea ei, deci? Sau combinaţia, domestică, dintre cele două? Ce pare de-acuma cert este faptul că simularea realităţii nu mai este doar o condiţie a show-ului, ci însăşi realitatea.
Întîmplarea face ca, odată cu invazia telerealităţii pe micile ecrane, cinematograful să preia, uşor debusolat, cîteva din procedeele sale. Şi – risc afirmaţia – poate chiar mai înainte: să fie, oare, doar o întîmplare că neorealismul, apoi ciné-vérité-ul au apărut (nu puteau să apară decît...?) odată cu primele imagini ale televiziunii, respectiv cu marele ei boom? A existat, fireşte, şi o raţiune intrinsecă – oboseala unor formule cinematografice uzate & uzitate –, dar coincidenţa dă de gîndit. Mai recent, manifestul „Dogma ’95“ şi, mai ales, succesul unor filme documentare (gen Fahrenheit 9/11, dar şi Microcosmos) sînt semne clare ale unei „contaminări“ televizuale a Cinema-ului – pe modelul „reportaj“ sau Discovery Channel.
La cealaltă extremitate, televiziunea însăşi se hrăneşte din Cinema (genuri, trucuri etc.). Doar că a înlocuit actorii de meserie cu amatori. Cu neprofesionişti. Cu oamenii reali, aşadar. Este marea revoluţie a televiziunii, odată cu apariţia reality show-urilor: oameni adevăraţi, puşi să se descurce cu un format sau altul. Umplîndu-le cu dramele lor adevărate sau cu comediile lor (încă neformatate). Cu firesc. Cu spectaculos. Cu timpi morţi. Cu entertainment sau plictiseală. (Singurul loc în care aceasta din urmă poate să se manifeste integral este versiunea web, 24/24, a Big Brother – de aceea, am spus-o şi o repet, BB este cea mai revoluţionară emisiune de televiziune care există în acest moment, imitînd Arta (vezi cele cîteva experimente warholiene: Sleeper, Empire State Building) şi reuşind – prin aceasta – să submineze (involuntar) diktatul TV: „nici un moment de plictiseală!“. La fel de evident, acestea sînt lucruri despre care CNA-ul autohton – adevărat Big Brother orwellian, paternalist şi sclerotic – n-are nici cea mai vagă idee, aşa că închid paranteza...) Practic, televiziunea preia oamenii, le preia trupurile, memoriile şi cuvintele, făcînd din ele show. Cum? În diferite feluri – concurs-într-o casă (Big Brother), concurs-pe-o-insulă (Survivor), telenovelă-poliţistă (Cheaters) etc. etc. Nu există limită în combinatoria posibilă între „om-real“ şi „gen-cinema“. Formatarea elementului „om-real“ este evidentă? Probabil. Dar, nu mai puţin, marja lui de libertate – oricît de mică; nimeni nu le-a spus concurenţilor italieni să facă sex în casa Il grande fratello, după patru ediţii-inhibiţii! Şi totuşi, ei l-au făcut, doborînd un tabu şi forţînd nişte bariere mentale şi comportamentale tipic meridionale.
Unii, destul de mulţi, acuză reality show-urile de ipocrizie (pe lîngă prost-gust, fireşte. De manipulare. De disimulare. Manipularea, fireşte, există (orice televiziune manipulează). Ipocrizia – în cazul producătorilor – este, de asemenea, evidentă. Dar disimularea? Într-un reality show, există tot atîta adevăr şi disimulare ca într-o conversaţie obişnuită. Din două una: ori „om-real“-ul din show-uri este un ageamiu într-ale actoriei, care nu poate schimba nimic din datele sale de bază, ori el este un „actor“ la fel de bun – în viaţă – ca actorii reali de pe scenă, şi-atunci spectacolul „actoriei“ sale ingenue este demn de urmărit...
O dilemă? Sperăm.
Concluzia? OK, Orwell (1984) e peste tot. Dar ştiţi care-i surpriza? Că poate fi fun! Aşa că mai bine relaxaţi-vă...