O întîlnire
Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? De Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori despre întîlniri şi ne-întîlniri. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene.
Era un eveniment artistic în grădina asta în care nu mai fusesem niciodată. Mi-a zis în treacăt c-o să fie și el pe-acolo, așa că am tras de o prietenă să mergem. Mă pregăteam să plec din București, să mă mut în altă parte, și intrasem pe ultima sută în frenezia descoperirii de locuri noi, mergeam la muzee ca o turistă și văzusem într-o lună cît nu apucasem în zece ani. Nimic nu reușise să bată Muzeul de Geologie cu planșele de carton pictate manual și husele acelea pe mese din același material ca fețele de catedră din copilăria mea. Toate celelalte muzee, văzute la grămadă după mult timp, nu mi-au mai zis nimic.
Și acum grădina asta și bărbatul ăsta, care nu ducea lipsă de femei tinere în jurul lui, dar care totuși se uita la mine într-un anume fel și mă lăsa pe mine să fac ce-oi ști cu privirea asta.
Vorbisem cu prietena mea să mergem împreună, eu nu știu drumul, sau măcar de la Unirii, i-am zis, dar după ce am așteptat-o un sfert de oră la Unirii, mi-a trimis mesaj că întîrzie, hai mai bine să ne vedem direct acolo. Am pus GPS-ul și am luat-o pe străduțe și am ajuns devreme, poarta curții era larg deschisă, înăuntru era muzică și lume și parcă l-am văzut și pe el la o masă, înconjurat de multe femei tinere.
Am rămas la poartă s-o aștept pe prietena mea, îmi era rușine să intru singură, să trec așa, ca din întîmplare prin fața lui, să mă pună să dau mîna cu toate femeile tinere de la masă și apoi să mă invite să stau cu ei, să-mi caut un scaun, să-l tîrîi de la o altă masă ca să fim împreună.
Am stat la poarta grădinii încă vreo zece minute sau poate mai mult, apoi am scris un sms cu „Ce faci?” „Trebuie să trec pe la Gabi să-mi iau bicicleta, după aia vin încolo”, mi-a răspuns prietena. Gabi stătea foarte departe.
M-am înfuriat destul de tare. Pe ea, în primul rînd, deși știam că nu întîrzie niciodată mai puțin de jumătate de oră. Și apoi pe mine, că-mi complicam viața chiar înainte să plec, deși poate nu voiam atît de mult să plec, poate dacă ar fi tras el scaunul de la altă masă și m-ar fi așezat lîngă el, aș mai fi ținut chiria o lună, să vedem ce se întîmplă.
„E OK dacă vine și Gabi?” a întrebat prietena după un timp. Politețea ei se manifesta uneori în forme naive.
Un smartphone e un obiect prea delicat ca să-ți verși furia pe el. Trebuie să te gîndești de două ori înainte să-l trîntești, cînd vrei să-l închizi trebuie să glisezi cu grijă pe ecranul tactil.
O să mă prefac că mi s-a descărcat telefonul, m-am gîndit, am glisat și l-am închis cu grijă, apoi am pornit-o înapoi pe străduțe, atentă s-o iau pe unde am venit, să ies în siguranță la Unirii.
Foto: Alberto Groşescu