O coregrafie a privirii
În cadrul festivalului internaţional ImpulsTanz Viena 2012, tînăra coregrafă austriacă An Kaler a prezentat spectacolul Insignificant Others (Learning to Look Sideways). Spectacolul s-a detașat de multe alte creații din cadrul festivalului prin rigoarea construcției, îmbinată impecabil cu libertatea interpreților, prin explorarea unor mijloace coregrafice care trec cu mult dincolo de simpla investigare a unui limbaj corporal adecvat mesajului și, mai ales, prin capacitatea celor trei artiști implicați în spectacol de a comunica, mai ales atunci cînd unul dintre ei nu se plasează în cîmpul vizual al celorlalți doi.
Trei prezențe adrogine intră brusc în sala de spectacol, după ce spectatorii și-au ocupat locurile. Respirația lor este marcată de faptul că au alergat pînă aici. Oprirea lor rapidă în spațiul de joc îi convertește într-un grup statuar, ca și cum intrarea în perimetrul performativ, delimitat riguros de teritoriul cotidian din care tocmai au venit, le transformă instantaneu condiția.
Prin impulsuri extrem de subtile, realizate la nivel energetic și nicidecum tactil, cei trei încep să se miște. Este o motilitate neobișnuită, însoțită de o implozie a privirilor: cei trei par a nu se vedea unii pe alții, înscriindu-se asfel într-un paradox al comunicării în absența comunicării. Concomitent prezenți și absenți pentru ceilalți, ei dezvoltă o coregrafie a privirii ce le construiește un spațiu subtil, în care modalitatea prin care fiecare din ei își expune mișcarea se individualizează cu maximă precizie.
Faptul că vedem trei tineri frumoși, îmbrăcați cool, a căror prezență sugerează androginia, conduce ușor spre concluzia că este vorba de împărtășirea unei condiții contemporane care își caută un spațiu și un timp de manifestare specifice. Privirea fiecăruia dintre ei, direcționată în conformitate cu o geometrie precisă, contrapunctată de limbajul corporal, adaugă însă un plus de valoarea acestei idei.
Spectacolul creat de An Kaler este, printre altele, o creație despre cum ar trebui să privim atunci cînd prezența celuilat, aflat într-o condiție similară este atît de puternică încît poate deveni irecognoscibilă (prin urmare nesemnificativă), chiar dacă ea este oglinda celui care privește.
Această dinamică a privirii integrată coregrafiei spectacolului este proiectată în așa fel încît va include publicul: privirea spectatorilor, de obicei orientată frontal, este condusă prin labirintul de mișcări al celor trei tineri, este asimilată itinerariului lor fizic riguros. Astfel, nu numai cei aflați în spațiul scenic experimentează, prin interiorizarea privirii pînă la granița orbirii, un traseu al descoperirii celorlați într-o condiție similară, ci și spectatorii veniți și ei, e drept cu alt ritm și altă dipoziție afectivă, din spațiul cotidian, vor fi integrați, pe neștiute, unei noi condiții a celui care privește, condiție fundamental diferită de natura privirii cotidiene.
Privirea exercitată zilnic în lumea de afară este direcționată spre exterior atît de mult încît aproape că nu mai surprinde nimic în mod autentic. An Kaler propune o formulă opusă: prin părăsirea spațiului cotidian și intrarea într-un teritoriu de natură diferită - spațiul performativ- privirea este direcționată spre interior și ajunge treptat să depășească linearitatea zilnică și să configureze un orizont vizual multidimensional.
Cînd spectatorii sînt priviți în ochi, la un moment dat, spre finalul spectacolului, ei resimt deja, în propriile retine, spațiul desenat de mișcările celor trei, spațialitatea configurată prin proiectul în egală măsură geometric și existențial gîndit de An Kaler. Nici o clipă în spectacol cei trei nu se ating. Privirea lor, întoarsă spre interior imediat ce au intrat în scenă, nu caută vreun ajutor sau vreun impuls în privirea celorlalți. Corpurile desenează spații și descoperă trasee manifestate concomitent cu direcționarea itinerariului privirii spre o zonă în care a vedea înseamnă realmente a simți.
Imaginea lor androgină are desigur o semnificație profundă pentru spectacol. Indistincția condiției celor trei tineri creează o zonă de maximă libertate pentru dinamica fizică și vizuală. Departe de a fi o confuzie de gen, înfățișarea lor este sinonimă cu o zonă identitară ce se deschide spre nenumărate forme de a privi, în absența ostentativă a ochilor care îi caută pe ceilalți. Privirea cufundată în realitatea fizică este deschisă spre nenumărate posibilități de a fi cu celălalt, prin dezvoltarea unui paradox al prezenței care se impune ca absență.
Spectacolul lui An Kaler este acel gen de creație care te urmărește și care te învață că a privi înseamnă, de fapt, lărgirea orizontului vizual pînă acolo unde el ajunge să integreze tot ceea ce este prezent, dar și absent, tot ceea ce se arată dar și tot ceea ce prezintă potențialitatea intrării în ființă.
Concept/Coregrafie: An Kaler
Interpretare: Alex Baczynski-Jenkins, An Kaler, Antonija Livingstone
Lightdesign: Bruno Pocheron
Muzica: Brendan Dougherty
Dramaturgie: Heike Albrecht
Foto: Eva Würdinger