O carieră internaţională

(Apărut în Dilema veche, Nr. 101, 22 Dec. 2005)

Iniţial n-a existat nici un Moş Crăciun. Trecerea dintre ani era marcată cu vreascuri aprinse, cu roţi de foc rostogolite de pe dealuri şi cu cîte o buturugă care trosnea magic, pe tipsia celei mai lungi nopţi a anului. Potrivit credinţelor legate de noaptea solstiţiului de iarnă, momentul era "naşpa" pentru viitorul lumii şi al soarelui care trebuia ajutat cu focuri aprinse şi priveghi pentru a-şi recăpăta "vitalitatea".

Prin secolul III, în Imperiul roman, la 25 decembrie se sărbătorea Dies natalis Solis invicti, ziua naşterii Soarelui neînvins, personificat de Mitra, zeu persan al soarelui şi luminii. Din secolul IV, odată cu oficializarea creştinismului în Imperiul roman, se va fixa data naşterii lui Christos (lat. Natalis Christi) la 25 decembrie, fără să fie bazată pe o atestare istorică, ci doar pe misionarism strategic.

De aici şi numele noii sărbători solstiţiale: it. Natale, fr. Noël. În 429, Iustinian decretează această zi ca sărbătoare a Imperiului roman, cînd avea loc comemorarea rituală a naşterii lui Iisus prin participarea la sfînta liturghie. La unele popoare, denumirea sărbătorii va încorpora ideea de slujbă religioasă (latinul missa) prăznuind Naşterea.  În Anglia, Augustin de Canterbury introduce sărbătoarea Crăciunului în 604 numită Christ mass day, de unde şi cunoscutul Merry Christmas! Cu aceeaşi semnificaţie, olandezul Kerkmisse se află la originea cuvîntului "chermeză", petrecere publică, venit la noi din francezul kermesse.

Înţelesurile cuvîntului "Crăciun" pe care acum îl folosim cu atîta nonşalanţă, au produs multă bătaie de cap filologilor. Hasdeu lega denumirea de adjectivul latin crastinus (de mîine), accentuînd ideea ajunului sărbătorii şi magia lui "ceea ce se va petrece mîine". Ovid Densusianu îl deriva din lat. Creatio (creaţie, naştere), naşterea lui Christos fiind echivalată cu naşterea şi înnoirea timpului. Problema este că sărbătoarea ar fi trebuit să se cheme, în acest caz, "Creciune". Cea mai acceptată este ipoteza lui Gh. Muşu şi Cicerone Poghirc care derivă cuvîntul din albanezul Kërcun (kersun) - lemn, ciot, buturugă, care a dat în limba română cracă şi crăci. Accentul cade aici pe buturuga arzînd în noaptea solstiţială, evocînd totodată şi lumina care, potrivit legendei, ar fi cuprins staulul cînd s-a născut Christos.

Ecoul acestui simbolism din scena Naşterii s-a păstrat în obiceiul european de a aprinde, în seara de Crăciun, o buturugă care trebuia să ardă întreaga noapte. În Provence, înainte de a se aprinde în vatră, ea era stropită cu vin. Prin secolul XIX, în Alsacia, buturuga decorată cu funde şi dantele era aprinsă ritual de cel mai tînăr membru al familiei. Odinioară, sărbătoarea Crăciunului era numită "Noaptea buturugii" care ardea tradiţional în această zi. Cu timpul, prin scurtare, a rămas doar buturugă - Kërcun - Crăciun, aşa cum din lat. Via strata s-a păstrat doar strata care va da stradă.

La români, Crăciunul nu desemnează doar Naşterea Domnului, ci şi un personaj îndeobşte mînios, rău, căruia i s-a adăugat mai tîrziu apelativul "moş".  În Legendele Maicii Domnului, Simion Fl. Marian adună la capitolul "Maica Domnului şi Crăciunul", cîteva poveşti populare despre acest "moş". Una din legende spune că la marginea Bethleemului, peştera, respectiv staulul unde s-a născut Christos, era proprietatea unui om rău, numit Crăciun. Aici poposeşte Sfînta Fecioară şi e găzduită de miloasa nevastă a lui Crăciun, Crăciuneasa, în grajdul dobitoacelor. Fiind de meserie moaşă, Crăciuneasa o asistă pe Maria, la naştere. Aflînd că nevasta sa a moşit o sărăntoacă, Crăciun, plin de furie, îi taie mîinile. Dar Maica Domnului i le pune la loc mult mai frumoase. Văzînd minunea, Crăciun îngenunchează şi-şi cere iertare, aducînd slavă lui Dumnezeu.

Tradiţia mai vorbeşte şi de Moşii de Crăciun care reprezintă pomenile (colacii, friptura de porc etc.) pe care, în ziua de Crăciun, gospodarii le dăruiesc pentru sufletele morţilor din casă şi din neam.

Crăciunul este, prin urmare, atît un praznic religios, cît şi o sărbătoare populară încorporînd numeroase credinţe, rituri şi obiceiuri. Nu-l găsim aici, sub nici o formă, pe rotofeiul Moş Crăciun din reclamele TV.

Actul de naştere al acestuia datează abia din 1823. Pentru a-l înţelege, va trebui însă să-i scuturăm un pic arborele genealogic. Strămoşul său a fost episcopul Myrei din Asia Mică, Sfîntul Nicolae, renumit pentru faptele sale bune, legate de ajutorarea marinarilor şi a copiilor săraci sau agresaţi. Se zice că a ajutat o fată să-şi adune zestre, aruncînd un sac cu aur prin coşul sobei. Acesta ar fi căzut într-o şosetă pusă la uscat. De aici, şi obiceiul pantofilor lăsaţi pentru cadouri de Sfîntul Nicolae, la 6 decembrie. Cultul său cuprinde întreaga Mediterană orientală, iar din secolul XI, se implantează în Europa occidentală, integrîndu-se diverselor tradiţii locale.

Cariera sa internaţională însă începe din secolul XVII, odată cu marea emigraţie europeană în America. Primii colonişti, olandezii, îl aveau ca protector al corăbiilor pe Sinter Klaas (Sf. Nicolas). El a fost ales patron al noii aşezări întemeiate dincolo de Ocean, New Amsterdam. Un nou val de colonişti englezi schimbă numele noii aşezări în New York, iar Sinter Klaas devine Santa Claus.

În 1823, profesorul de literatură, Clement Moore, pentru a-şi distra copiii, scrie poemul The night before Christmas. Aici a fost schiţat pentru prima dată noul portret al Sfîntului Nicolae, fără mitră, crosă şi veşminte episcopale, sub chipul unui moş rotofei, cu barbă albă şi sac de cadouri. Desenatorul Thomas Nast, angajat al revistei Harper's Weekley, îi desăvîrşeşte portretul de bătrînel rotofei, cu manta roşie, îmblănită şi caleaşcă trasă de reni. Imaginea se va redifuza în Europa, devenind un adevărat brand al sărbătorilor de Crăciun reciclate. Publicitatea şi moda ilustratelor de Crăciun vor contribui mult la răspîndirea imaginii standard a noului Moş Crăciun de tip american.

Desigur, despre Moş Crăciun se pot spune multe. E un fel de arheopterix folcloric. A fost sfînt, a devenit erou legendar, personaj de poveste, iar azi, sub forma rubicondului bunic postmodern, împarte, democratic, cadouri.  Dacă la început a existat un singur Moş Crăciun, acum a fost clonat şi diversificat. Fiecare îşi are "moş crăciunul" său. Unul pentru vedete, altul pentru politicieni, altul pentru copii, şi o mulţime pentru diverşii negustori.

Se poate vorbi de o legiune de Moşi Crăciun: ai cofetarilor, ai croitorilor, ai păpuşarilor, ai producătorilor de reclame, ai artelor decorative şi ai cărţilor poştale. Uneori mă întreb dacă, fără Moş Crăciun, mai sînt posibile sărbătorile de iarnă sau chiar iarna ca atare. Deşi nu există, personajul este înfiorător de prezent în zilele lui decembrie. Întorci capul şi un "Spumoş Crăciun" îţi surîde dintr-o reclamă cu detergenţi. La alimentara sigur ai să găseşti un "Soscrăciun" în ulei care-ţi face cu ochiul, în timp ce casieriţele surîd crăciunos, fără să-ţi înapoieze restul. La gară, eşti îmbiat să vizitezi atractiva localitate "Crăciulniţa", în timp ce în librării tocmai s-au pus în vînzare "Crăciulinii Bărăganului". Într-adevăr, Moş Crăciun îşi merită numele strămoşului său. Este un adevărat Nicolae (Nikelaos - învingător de popoare).

Foto L. MUNTEAN