O bătaie în uşă
[...] Cînd am întors capul, era în spatele meu. Am tresărit, căci n-o auzisem venind. Era şi ea desculţă, cu o rochie amplă şi lungă de gravidă şi părul ca de obicei răvăşit, dar fără stigmatele unei sieste chinuite, adică proaspătă şi arătînd perfect odihnită. Eu eram ceva mai boţit, pentru că nu reuşisem să închid ochii şi nici să stau întins pe pat în zăpuşeala de cuptor, cu tot corpul inundat de transpiraţie.
Ca şi cum tot timpul pînă acum ne am fi antrenat pentru asta, discuţia a început în cel mai natural mod cu putinţă. A înţeles că fugisem din casă căutînd răcoare, mai ales că nu era cazul ei. În plus, mai aveam doar o zi. A făcut un semn de aprobare: înţelegea şi asta, cu toate că timpul de care dispunea ea era drămuit cu mai puţină zgîrcenie decît timpul meu. Sigur că de abia aşteptam să sar în apă. Mi a atras atenţia însă că debarcaderul era orientat spre sud. Vedeam şi eu asta prea bine, şi toată curtea şi debarcaderul şi locurile noastre matinale de plajă fiind în acele ore lovite din plin de soare, pentru că gardul de cactuşi nu mai făcea decît un petic de umbră. A mai spus ceva şi despre ultraviolete. Cu care, evident, nu e bine să te joci. Vorbea tare, un pic prea tare, în curtea pustie, şi cu o bizară severitate didactică. Deferent, am aprobat o, răspunzîndu i aşa cum se obişnuieşte cu copiii foarte alintaţi şi sîcîitori, care le ştiu pe toate, sau cu bolnavii. Trebuia, nu? să ne şi ungem gros pe tot corpul cu ulei anti insolaţie, mai observă ea şi mi aruncă o privire de control. Sigur că da! Am şi rîs, dar ea îşi epuizase această parte a rolului.
— Hai cu mine, a încheiat, scoţîndu şi dintr o mişcare rochia peste cap.
Aşa a început.
Reţin siguranţa ei absolută din tot ce mi spunea şi ce făcea, siguranţa celui care ştie perfect că nu va fi contrazis. Şi de altfel nici nu mi oferi pentru asta răgazul, luînd o înainte pe trepte spre debarcader, unde intră în apă fără a mai privi în urmă.
După scufundarea din prima zi şi după bălăceala de răcorire de dimineaţă, era prima oară cînd o vedeam înotînd. Înainta cu o uşurinţă şi o viteză care arătau că burta n o încurcă deloc, cum îmi imaginasem eu, şi n a fost simplu să mă ţin de ea. Am bănuit o, iniţial, că o face demonstrativ şi m am şi amuzat accelerînd cu gîndul că o vom tăia spre larg într o cursă de viteză spre Africa. Nu i păsa de mine însă, mi am dat seama mai tîrziu. Nu era dintre cei care fac pauze cînd sînt în cuplu, în larg, se aşteaptă unul pe celălalt, stau pe loc şi discută. Nu ţinea nici să înotăm alături. Ce era la ea era pofta pură, plăcerea gratuită, explozivă şi care se dispensează de orice altceva, aşa că m am ţinut la distanţă, lăsînd o în pace, pentru că – se vedea perfect – n are nevoie de vreun ajutor.
Şi de data asta plonjă, dispăru pur şi simplu la o sută, două de metri în faţa mea şi părea a fi plăcerea ei secretă la care nu era dispusă să renunţe. Reveni însă la suprafaţă după un timp rezonabil, fără să mi mai dea emoţii, apoi dispăru iarăşi, şi încă o dată. De fiecare dată pornea mai departe zgomotos, lovind apa cu picioarele şi braţele, într un roi de stropi şi părea a fi şi o altă demonstraţie pentru mine, cu toate că mai importante cred că erau aceeaşi dezlănţuire, aceeaşi ardere a energiei într o cheltuire necontrolată de nimic.
Ţărmul spre est nu mă ispitise pînă atunci să l explorez, perspectiva într acolo fiind închisă de stînca pe care era cocoţată casa celor două Eleni, şi nici nu încercasem s o ocolesc. De la cîteva sute de metri în larg, peisajul se deschidea frumos în adîncime pînă spre cimitir, primele case de la strada litoralului şi portul aflat cam la trei kilometri. Golful minuscul şi debarcaderul erau abia sesizabile de departe şi la fel era şi scobitura de pe reversul aceleiaşi stînci. Într acolo se îndreptă Eleni pe neaşteptate şi, docil, am imitat o.
Proporţiile se schimbau de aproape. Apărînd dintr odată, ca la întoarcerea unei file, locul avea o splendoare sălbatică. Ea verificase, cunoştea prea bine acest efect de surpriză nebănuită şi se opri, făcu prima pauză ca să mă aştepte.
Faleza foarte înaltă de stîncă sură cădea vertical în mare în faţa noastră şi totuşi valurile reuşiseră să scobească, să roadă în piatră. Bolta apărută şi care era insesizabilă de departe avea şi o plajă de o palmă dedesubt, unde marea aruncase ouă de piatră albă perfect şlefuite, doar o parte sub apa trans¬lucidă. Pe pavajul uscat cu pietre fierbinţi de sub perete, talpa udă aluneca periculos, Eleni cunoştea însă şi locul, şi secretul mersului ca pe gheaţă. Am urmat o şi aici: nisipul alb şi uscat, o fîşie lipită de perete era mai încolo, ascunsă în umbră. Se aşeză şi mi făcu semn să vin lîngă ea.
Prima explicaţie pe care mi am dat o a fost joaca. Plăcerea un pic exhibiţionistă de la pubertate însoţită de un mic secret care n are farmec dacă nu asociezi pe cineva. Poate şi zilele lungi de vară anostă, inactivitatea, singurătatea, plictiseala. Doar cîteva secunde îmi fusese teamă privind o din urmă cum baletează pe pietrele alunecoase, cu burta ei într o periculoasă, îngrozitor de periculoasă expunere. Eram doar eu cu ea acolo şi mi mai trecuse prin cap să sar s o sprijin sau s o iau şi s o duc pe sus. I am şi spus asta şi ea izbucni în rîs satisfăcută, prima dată cînd rîdea şi era cu o poftă care m a anihilat.
— E loc aici pentru amîndoi, stai lîngă mine, repetă ea invitaţia căreia nu mă grăbisem să i răspund. Hai, te rog, aici. Nu ţi fie frică.
Era locul umbrit pentru care înotasem pînă aici, cel mai bun loc de plajă la acea oră cînd şi stînca de deasupra părea să ardă. Simulacrul de întrecere dinainte, scufundările, totul în viteză şi fără timp de gîndit, ouăle de piatră fierbinţi, alunecoase, dar şi zgomotul înfundat şi ritmic al fluxului care ţi umple urechile, din toate astea începea să se distileze o surdă stare de exasperare. Excursia cu o femeie gravidă în asemenea locuri nu era o aventură pentru mine. Nu ştiu dacă ea îmi simţise indispoziţia, sigur e însă că nu i păsa. Se lăsă pe spate şi mă îndemnă cu aceeaşi autoritate cu care îmi ceruse s o urmez să fac la fel. Nu vom sta mult. Ne uscăm şi, dacă nu ţi place, plecăm.
Un timp, nu mi am găsit locul. M am ridicat apoi în capul oaselor (ea era cu ochii închişi), am contemplat indecis marea. Nu se zărea în jur nicio urmă a trecerii şi a altcuiva pe acolo, concavitatea de piatră era sonoră ca o ureche gigantică, iar îngustul pat de nisip alb era ca făina sau, mai degrabă, ca pulberea de marmoră, deşi cu granu-laţie mai mare. Dinspre est, toată dimineaţa, pînă spre prînz, bătuse acolo soarele şi nisipul alb acumulase căldură. Şi ca adăpost era un loc perfect pentru cine gîndea ca Eleni, am verificat asta mai tîrziu. În rest, nu era mare lucru de văzut, decît orizontul lichid unde pîlpîiau flăcăruile de foc ale după amiezii. M am întins la loc, pe spate, şi prima senzaţie fulgurantă a fost atingerea de neevitat cu pielea umărului ei: zbicită, dar încă rece şi neutră ca o altă piatră şlefuită de ape.
Consemnul tăcerii îl acceptasem şi înainte ca şi acum, imun la ceea ce era un pic ridicol pentru un bărbat, urmărindu i, ca pe un grafic, moleşit de plăcerea difuză din muşchii care se relaxează, respiraţia întîi agitată, apoi, treptat, insesizabilă. Nervozitatea din primele clipe şi sentimentul de joc caraghios de copii se dizolvară şi ele în pacea fizică, cea a fibrelor celulare. Într un fel, eram prizonier, obligat la neîmpotrivire. Jocul era însă de nerefuzat într o după amiază altfel pustie. Cu acest gînd m am jucat în imaginaţie, construind tot felul de combinaţii, pîndind cu ochii închişi un zgomot care să nu fie al valurilor, încercînd să separ, să izolez de celelalte senzaţii punctele de atingere ale epidermelor umerilor noştri, somnolînd apoi epuizat de efortul steril…
— Îţi place? răsună pe neaşteptate vocea ei.
Am deschis ochii: deasupra, pe cer, în adîncime, îşi tîra coada de spumă albă alt avion în zbor spre sud.
— Ce anume?
— De mine. Să fii aici cu mine.
Formularea exactă a întrebării putea fi şi alta, în această porţiune amintirea mea e fluă. Din ea, oricum, se deduceau mai multe. De pildă, că voia să verifice efectul iniţiativei de a mă fi adus în locul ei secret de plajă şi aştepta un da, aşa cum se aşteaptă o victorie. Dar era, spusă cifrat, şi o luare în proprietate, o atingere mentală încărcată de senzualitate electrică, mai puternică decît a epidermelor. Sens ambiguu, dar tonul era de somaţie. Am simţit o ridicîndu se în cot, în aşteptarea răspunsului, ca să mă studieze şi am închis ochii.
— De ce nu? m am eschivat cu altă întrebare. Da, îmi place grozav. Toate îmi plac.
Urmă o pauză lungă, timp necesar pentru elan şi apoi pentru săritură. Dar ea se întinse tăcută la locul ei pe nisip. În ce mă priveşte, m am recu¬noscut fără plăcere neputincios să preiau vreo altă iniţiativă. M am ridicat şi fără o vorbă am intrat în apă, am înotat pînă aproape de unde se vedea spre vest debarcaderul „nostru“, era tot pustiu, am revenit. Ridicată în picioare, Eleni mă urmărise şi cînd m am întins iarăşi cu faţa în sus nu s a grăbit să se aşeze lîngă mine. Jocul începuse de mult, dar ea avea o rezervă inepuizabilă de răbdare.
— De ce taci? se interesă totuşi. Spune mi ceva.
În largul mării, îmi trecuse prin cap s o întreb dacă ştie cine îl citeşte sau l a citit pe Mao, dacă cititorul e cealaltă Eleni sau altcineva. Eram sigur că ştie, însă n aş putea spune de unde mi venea această certitudine.
[...]
— Povestea e cu un străin care bate la uşă şi e din celălalt secol, din anii ’50, cînd niciunul din noi încă nu se născuse şi e o perioadă despre existenţa căreia cei ce au trăit o ar prefera să o fi uitat. Murise Stalin şi din cei închişi în lagărele ruseşti din Siberia cîte unul mai norocos era eliberat.
— Rusia? protestă ea.
— Nu ţi place Rusia?
— Nu ştiu. Dar spune mai departe.
— Printre cei scăpaţi e şi un fost ofiţer, cu studii de matematică şi despre el e povestea. El şi a trăit jumătate din tinereţe în lagăre cu garduri de sîrmă ghimpată şi păzite de soldaţi cu mitraliere în pustiurile îngheţate siberiene. Ani în şir a tot visat ce va fi după ce scapă de acolo. Vis modest: să aibă un adăpost doar al său, linişte şi soare şi un spaţiu cît mai larg în jur, în care să se poată mişca.
— Contează motivul pentru care a fost închis? se interesă ea.
— Probabil, deşi milioane de oameni au fost vîrîţi în lagăre nevinovaţi. Şi, spre deosebire de tînărul nostru, au şi murit acolo. Ştiai?
Ea nu se clinti. Ştia şi nu ştia. Nu era ceva care s o intereseze, ca şi Biblia recuzată puţin înainte. Aştepta continuarea cuminte, cu ochii închişi, braţul drept lipit de mine, atingere care făcea nu ştiu cum perceptibilă bătaia pulsului.
— Soarta îl duce într un orăşel anonim, obţine acolo un post de profesor la şcoală, dar nu se grăbeşte nimeni să i închirieze o cameră, de foştii puşcăriaşi lumea se fereşte, preferă să i ştie la distanţă. Pînă la urmă dă totuşi de o bătrînică văduvă care nu l refuză. Ea nu i temătoare, nu i suspicioasă, nu stă pe gînduri dacă să primească la ea, sub acelaşi acoperiş, pe necunoscutul venit de la ocnă. La rîndul lui, nici tînărul profesor nu i mofturos, se mulţumeşte cu foarte puţinul ce i se oferă, nu visase mai mult. Chiria, şi ea, e convenabilă, în aşa fel încît lui să i mai rămînă ceva din salariu, ei să i se adauge o picătură pentru nevoile casei. În rest, nu e ucis nimeni, nu curge nicio picătură de sînge, povestea nu conţine nimic spectaculos, cum doreai şi tu. Şi cum e şi viaţa, în general, cenuşie şi plată, şi cum e şi fericirea, întotdeauna aproape ruşinos de banală.
— Şi ce se întîmplă pînă la urmă?
— Nimic special. Străinul, fostul puşcăriaş, îşi trăieşte libertatea şi se uită lacom în jur. Povestea i despre gîndurile lui.
— Gînduri, repetă ea, nu ştiu dacă dezamăgită.
— El o urmăreşte de aproape pe bătrînică, o observă atent şi e tot mai uluit de ce descoperă. Cunoscuse pînă atunci, tîrît şi prin închisori îna¬inte de a ajunge în lagărul siberian, apoi în lagăr, tot felul de oameni, adunaţi laolaltă în ţarcuri cumva la nimereală, fără nicio regulă a crimei şi a pedepsei. Erau acolo, bineînţeles, şi criminali, cu mîini pătate de sînge, cum se spune, bandiţi şi ticăloşi de toate calibrele, de sute de ani Siberia era locul îndepărtat unde erau duşi aceştia. Faţă de ţar, Stalin schimbase regula, folosea o plasă cu ochiuri mai dese, cu care lua la grămadă, închidea în lagăr popoare întregi. Tînărul cunoscuse nemijlocit această lume şi experienţa i se imprimase definitiv în fiecare celulă, nu doar în suflet. Să ţi spun mai departe, nu te plictiseşti? m am întrerupt aici (sau puţin înainte) ca s o chestionez, pentru că nu se mişcase de cînd povesteam şi aveam impresia că nici nu respiră.
— Continuă, mă interesează, spuse ea. Dar şi înţeleg, dacă de asta te temi.
— Ei bine, tot în străfundurile siberiene fusese expediată şi o bună parte din floarea intelectualităţii. Îmbrăcaţi în zdrenţe, hrăniţi cu lături, ca animalele, epuizaţi de munca de rob, bolnavi sau muribunzi. Tăiau păduri sau săpau în mine militari cu rang înalt, unii dintre ei eroi pe front, distinşi cu cele mai înalte decoraţii. Căzuse zarul pe ei şi nu i putuse salva nimic. Erau acolo savanţi, profesori celebri, minţi strălucite şi tînărul îi cunoscuse, preocupat să le stea cît mai aproape şi să le soarbă cuvintele. Pe scurt, învăţase multe. În primul rînd, despre sufletul omenesc şi cum rezistă sau se rupe în bucăţele, se face praf şi pulbere cînd viaţa îl supune la asemenea încercări. Ieşit teafăr din cursa cu moartea, cu toate rănile vechi ce nu se vindecă uşor, unele nu se vindecă niciodată şi nici nu se iartă, avea acum un ochi exersat în a citi oamenii. Cu această privire nouă o studiază el pe bătrînica sub acoperişul căreia şi a găsit adăpost şi, treptat, descoperă un lucru extraordinar a cărui descriere – eu ţi-o voi rezuma – e substanţa poveştii. Viaţa acestei femei singure pe lume se consumă în gesturi aproape insesizabile în firescul lor, dar care, toate, într un fel sau altul, descriu binele. Cu toată lumea din jur, lume nebună, de o duritate şi de o violenţă sălbatice, în care e greu de găsit o rază de lumină, ea e cuviincioasă şi blîndă, oferind din sine, cu o generozitate absolută, bunătate, pentru care nu cere niciodată nimic în schimb. Şi ce e mai important, greutăţile şi necazurile, suferinţa nespusă nimănui, n au înrăit o. Din aproape în aproape, observînd o şi reflectînd, tînărul are o revelaţie: aceasta e lumea adevărată sau măcar sîmburele ei indestructibil. Aceasta e şi faţa luminoasă a lumii, cea pe lîngă care trecem orbi şi nepăsători, fără s o luăm în seamă.
M am oprit, pusesem punct, aşteptam doar să văd dacă e nevoie să şi anunţ iarăşi că am terminat, mai ales că ea nu schiţă niciun gest de participare. În ciuda asigurării, nu eram deloc convins că pricepuse (şi ce anume). Dar nici nu aveam chef să duc mai departe rolul meu extravagant de profesor povestitor. Cu asta, aventura noastră comună de înot şi poveşti spuse la adăpost de ultraviolete îşi epuizase resursele.
— Mîine? răsună vocea ei pe neaşteptate, făcîndu mă să tresar, după o pauză pe care îmi propusesem să n o întrerup.
— Mîine, da. E ultima zi, plec.
— Marinar? reluă ea pe acelaşi ton.
Nu voiam să mint – era şi inutil –, însă din comoditate, ca să nu fie necesare şi alte explicaţii, am acceptat. Da, marinar. Şi m-am mai gîndit că, deşi soarele ardea încă, se apropia clipa cînd ar fi fost totuşi nimerit să ne întoarcem „acasă“. Pauza următoare a fost însă mai scurtă.
— Ştiu cum gîndeşti, se ridică ea ca pentru a mă privi mai bine. M-ai fute, dacă aş vrea şi eu, dar ţi-e teamă. Recunoaşte că la asta te gîndeşti de două zile.
Brutalitatea expresiei nu era de natură să mă sperie, dar rostită de gura unei copile suna straniu.
Am ezitat, apoi m am ridicat şi eu, cu toate că nu găsisem cuvintele potrivite să-i răspund.
Nu simţisem cînd îşi scosese sutienul, în timp ce povesteam sau după aceea. Era cu bustul gol, aceeaşi piele arsă de soare pe toată suprafaţa de sub gît şi sînii grei, prea grei, parcă transplantaţi de la altcineva. Prezenţa mea străină n o intimida. Dintr-un reflex deturnat de pudoare, îşi acoperea doar pîntecul cu ambele braţe. Respecta totuşi legea jocului, dar la zîmbetul meu de îndoială nu răspunse cu zîmbet, iar în ochi îi apăru o umbră întunecată de tristă descurajare. Şopti:
— Doctorii spun că se poate şi în luna a noua, fără niciun fel de risc. Eu sînt într a şaptea. Văzînd că tac, adăugă: Ştiu că ţi place – şi mi oferi cu o răsucire a torsului sînul stîng, cel mai apropiat. Încearcă. [...]
fragment din nuvela „O bătaie în uşă” apărută în volumul Sindromul Robinson, Editura Polirom 2014.
Radu Mareş va citi - alături de Lavinia Branişte, Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Teodor Dună, Dmitri Miticov, Ioana Nicolaie, Adina Popescu şi Alex Tocilescu - la mini-maratonul de poezie şi proză scurtă din cadrul Festivalului Dilema veche de la Alba-Iulia, 22-24 august.
Foto Mircea Struţeanu