Nuova Guardia

9 iunie 2010   Dileme on-line

- ura și galeriile de fotbal -

(Articol apărut în Dilema, nr. 357, 10 - 16 decembrie 1999)

Am copilărit în Ştefan cel Mare, destul de aproape de stadionul "Dinamo". De multe ori, cu doi-trei prieteni, săream gardul ca să-i vedem pe fotbalişti antrenîndu-se. De obicei nu apucam să-i vedem, însă, pentru că ne prindea paznicul, ne trăgea cîteva şuturi îndesate şi ne dădea afară. Duminicile, pe cînd mîncam în familie, holbîndu-ne la Planeta giganţilor, auzeam deodată cîte un răcnet uriaş, îndepărtat, ca un talaz marin. Ştiam atunci că se mai dăduse un gol pe Dinamo. Cînd am mai crescut, tata mă lua la meci şi puteam vedea atunci o privelişte tipică anilor '60: un stadion întreg plin cu bărbaţi în cămăşi albe, cu mîneci suflecate. Parcă trăiam într-un televizor alb-negru. Doar terenul, cu fotbaliştii în tricouri mohorîte, aducea oarece culoare. Şi uriaşul cer azuriu deasupra. Era o lume muncitorească, relativ benignă, cu tipi neciopliţi şi hazlii, pe care curgea sudoarea, cu coifuri de ziare pe cap, cu "huo"-uri şi "dă-i la oase" lipsite de imaginaţie, dar şi de ură. "Ia vezi, că eu nu ştiu multe!" mă ameninţa stereotip tata de cîte ori îl enervam, şi eu nu încetam să mă mir cum se poate lăuda un om că nu ştie multe. Pînă şi fiorosul "crăpare-ar fierea-n tine" al mamei - care, inutil de spus, şi-ar fi dat viaţa pentru mine - era mai mult glumeţ şi grotesc decît realmente agresiv. Hotărît, ura, dispreţul, violenţa nu prea intrau în formula cartierelor muncitoreşti de atunci decît, poate, prin excepţie. Pe garduri nu scria decît fie "hai Rapidul", fie "uă Rapidul". Pe noi, copiii, nu ne ducea mintea la mai mult decît "Hai Dinamo la gunoi şi cu Steaua după voi", sau "Hai Dinamo la baie".

Am mers într-o vreme foarte des pe stadion, de fiecare dată cînd Dinamo juca acasă. Strigam şi eu pînă răguşeam. Am ieşit şi eu pe străzi, mărşăluind în tăcere, cînd Steaua a luat Cupa campionilor, şi apoi în fiesta victoriei cu Argentina. Pentru mine, fotbalul s-a asociat mereu bucuriei, mîndriei că pot aprecia o fază bună, triumfului cînd naţionala cîştigă. Amărăciunii cînd pierde. În ultimul an, însă, ca în multe alte domenii ale vieţii noastre publice, am trăit sentimentul că simpatica şi necesara subcultură a fotbalului a devenit subumanitate şi că microbiştii s-au transformat în microbi... S-au mai scris articole despre şovinismul mergînd pînă la neo-nazism al unora dintre galerii, despre nişte site-uri incredibile pe internet (invitaţii directe la exterminarea - chiar acest cuvînt era folosit - ţiganilor şi, în general, a oponenţilor), dar climatul de teroare şi violenţă se-ntinde mult mai departe şi marchează mai direct viaţa noastră cotidiană.

Mai întîi sînt graffiti-urile pe care le vezi pretutindeni: pe gardurile de beton ale unor fabrici părăsite, pe zidurile blocurilor, în closete şi pe băncile elevilor. Cam trei sferturi dintre ele ţin de confruntările dintre galerii, suprapuse confruntărilor dintre cartiere căci, la fel ca în muzica hip-hop, noua mitologie a cartierului este omniprezentă, cu toată atmosfera de ghetoizare şi agresivitate. Cît este doar un joc şi cît este "pe bune"? Nici o problemă, în orice joc se cuprinde un "pe bune" latent. Iniţial nici nu am ştiut la ce se referă inscripţii enigmatice de tipul NUOVA GUARDIA COLENTINA, lăţite pe cîţiva metri buni de perete şi însoţite de semne la fel de bizare. COLENTINA ANTIGIULEŞTINA era ceva mai transparent însă, şi un MOARTE ŢIGANILOR scris chiar dedesubt decripta mesajul. Giuleştenii, prin urmare, erau identificaţi cu ţiganii şi cu echipa Rapid. Galeriile altor echipe, probabil mai pure rasial şi mîndre de asta, declarau un război neîmpăcat în acelaşi timp unei echipe şi unei etnii. Cuvîntul "moarte" alternează monoton în aceste sloganuri cu cuvîntul "muie". Unul reprezintă ura, celălalt dispreţul. Primul identifică o echipă cu o entitate demnă de dragoste sau de ură necondiţionată (CÎINE PÎNĂ LA MOARTE, scrie un suporter al lui Dinamo, pînă la urmă un fel de erou legendar, acelaşi de-a lungul timpului, în ciuda schimbării tuturor jucătorilor, adulat sau demonizat. Un nume propriu, cum o arată o expresie ca moarte lu' Steaua... Celălalt termen semnifică, în sfera sexuală, o practică pretins înjositoare (felatio). A da muie înseamnă, fără-ndoială, în imaginaţia primitivă a junilor din galerii, a umili femeia, a o pune la locul ei, a te reasigura că "toate sînt tîrfe", că "femeia nu e om", adică a-ţi exercita, sadic, puterea asupra ei. Acest raport de putere şi umilire e transferat şi în zona confruntării sportive. "I-am avut", "le-am tras-o", "le-am dat muie" e aici sinonim cu "i-am învins". Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii de-clasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat şi augmentat vechi moduri de gîndire tribale.

Sînt, apoi, tramvaiele şi trenurile pline cu suporterii ce se duc sau se-ntorc de la un meci. O prietenă mi-a povestit cum era să fie violată şi jefuită pe cînd se-ntorcea din provincie. Cum stătea singură într-un compartiment, au năvălit deodată peste ea cîţiva dintre cei mai multe sute de puştani care năpădiseră trenul, bînd, răcnind şi agitînd steaguri, bruscînd călătorii şi distrugînd compartimentele. Erau elevi de liceu, amestecaţi cu inşi ce păreau vagabonzi sau boschetari. Era cu neputinţă să te înţelegi cu ei. Doamna respectivă a trăit o oră de teroare pînă a ajuns în gară, înghesuită şi insultată absolut gratuit. I-am întîlnit şi eu în Gara de Nord, acum cîteva zile. De departe păreau drăguţi şi pitoreşti, cum erau înfăşuraţi în culorile echipei favorite. De asemenea, de foarte aproape, luaţi adică individual, erau ceva mai mult decît nişte copii, cu excepţia liderilor, ale căror trăsături erau, unele cel puţin, dubioase rău. Dar era în ei ceva surd ameninţător, ceva primitiv pe care trecătorii îl simţeau şi care-i făcea să ocolească grupurile de microbişti. Din cînd în cînd cîte unul dintre aceştia răcnea înspăimîntător cîte un slogan din cele de mai sus, şi era imediat urmat de un cor de urlete. Printre tineri erau şi cîteva fete, de asemenea liceene. Dumnezeule, ce era la gura lor! E probabil stupid, dar încă sînt şocat de fetele care vorbesc la fel de porcos ca şi colegii lor. "Tu vorbeşti", îi spunea una celeilalte, "care nici nu ştii ce-i aia pulă? Să vorbeşti după ce o să te fuţi şi tu!" Cine erau inşii ăştia? În mod sigur nu erau generaţia Humanitas, dar nu erau nici măcar generaţia Pro... Şi totuşi merg zilnic la o şcoală cu pretenţie de universalitate a cunoştinţelor, au acasă treizeci de canale de televiziune... Cum nu devin schizofreni cînd învaţă despre metaforă, algoritmi, formaldehide, sincopă de timpi, iar afară, în gaşca de la bloc, folosesc doar zece cuvinte recurente din sfera lui "muie", "marfă", sugi" şi "să moară"? Nu vreau să par conservator, am apărat întotdeauna fenomenele de cultură a străzii şi mi se pare, de exemplu, că formaţii ca B.U.G. Mafia sau R.A.C.L.A. - şi mult mai puţin secondanţii lor - au reinjectat viaţă în venele obosite ale muzicii noastre. Încep să cred însă că la grotescul distanţei dintre şcoală şi gaşcă îşi aduc contribuţia nu doar şcoala românească de azi (o utopie învechită combinată cu un sistem penitenciar), dar, pînă la urmă, şi gaşca (de cele mai multe ori o sectă primitivă şi îndobitocitoare). Iar cînd zeci de găşti se adună într-o galerie, urmările sînt imprevizibile, pe fondul regresiei şi destrămării evidente a lumii româneşti.

Oricum, mă consolez, mai avem ceva drum de parcurs pînă la hooligan-ii englezi şi la băile de sînge de tip Heysel (aşa s-o scrie?). Şi, oricum, mai există încă o modalitate de a vedea comod şi liniştit un meci de fotbal, fără ca urlete de fiară să-ţi mulgă glandele suprarenale: la televizor, cu o cutie de bere în faţă.

Mai multe