Nunta regală, de la faţa locului

Nici dacă ai fi vrut să scapi de aşa-zisa Nuntă Regală, n-ai fi putut. Serios, chiar n-ai fi putut. Cel puţin dacă locuieşti în Londra şi eşti cît de cît în pas cu mersul societăţii, adică dacă ai diverse conturi online, citeşti presa şi eventual mai arunci un ochi pe la TV. Oricum, nici dacă nu eşti hiperactiv în a-ţi verifica news feed-urile, eventual chiar de pe Iphone sau Blackberry ca tot londonezul mai acătării, n-ai fi scăpat din gaura neagră creată de evenimentul cu pricina.

În primul rînd, cursul vieţii normale a fost suspendat pentru o zi, declarîndu-se sărbătoare naţională. Pe scurt, asta a însemnat că magazinele au fost închise, copiii n-au mers la şcoală, străzile mărginaşe, altă dată aglomerate, arătau ca în vestul sălbatic, cîinii n-au mai dat din coadă, iar „The World’s Greatest Knowledge”, cu care se mîndresc cei de la British Library pe toate bannerele, n-a fost disponibilă vineri, 29 aprilie. Vrînd-nevrînd , suflarea de pe insulă a fost prinsă într-un balon de săpun şi obligată la celebrare.

Cei mai mulţi şi-au dezvoltat un reflex voluntar în a ignora suvenirurile omniprezente pe Oxford Street şi nu numai, ce s-ar putea reduce simbolistic la faţa larg zîmbitoare a cuplului regal, imprimată pe scrumiere, căni, tea towels sau, mai puţin convenţional, pe abţibilduri pentru manichiură, măşti, hîrtie igienică sau chiar sick bags. Acestea din urmă reprezentau o soluţie igenioasă în caz că măreţia evenimentului ţi-ar fi produs greaţă şi ameţeală, într-o situaţie tipică parcă pentru sindromul Stendhal, comparabil cu un exces de artă florentină. Ideea e aproape desprinsă din Jurnalul lui Palahniuk, ce descrie ironic o fază similară.

Dacă stăm să ne gîndim însă şi la cei care au venit din Australia, SUA sau Noua Zeelandă special pentru eveniment, montîndu-şi corturile cu cîteva zile înainte, ca să fie siguri că surprind sărutul de cîteva secunde din balcon, la cei care au lăcrimat mai mult sau mai puţin discret în timp ce urmăreau ceremonia pe panouri gigant, precum şi la cei care s-au costumat în personaje naţionale, cumva la limita grotescului, ieşind cu toţii în stradă pentru a sărbători la unison nunta, ne dăm seamă că la mijloc e ceva mai mult decît manipulare mediatică, şi că într-adevăr există o meta-entitate, care poate fi circumscrisă unui anume sentiment de apartenenţă.

Dacă ar fi să căutăm o explicaţie, am putea să ne gîndim nu doar la faima de societate seculară pe care Regatul Unit a căpătat-o, ci şi la deja celebra afirmaţie a filosofului francez Alain de Benoist, conform căreia Uninea Europeană a întrecut chiar şi Uniunea Sovietică, cu al său totalitarism în materie de ateism de masă. La o scurtă analiză, se observă nu doar că religia tradiţională, cea implicînd forţe divine, are o influenţă din ce în ce mai scăzută în mai toate ţările occidentale, fiind aproape de dispariţie, ci şi faptul că o nouă religie, de tip civil, i-a luat de mult locul.

Durkheim şi Marx au prevăzut de mult schimbarea, parcă cu atît mai evidentă în contexul Nunţii Regale, unde simbolurile religiei civile, precum steagul, ritualul monarhic, cîntecele patriotice de tipul God Save the Queen şi Land of Hope and Glory, au conlucrat pentru a realiza acea semificaţie mitică aptă de coeziune, indentificabilă şi în aura semi-transcendentală ce pluteşte deasupra  mausoleului lui Lenin la Moscova, sau în imaginile aproape deificate ale unor Washington sau Lincoln în State. Spre deosebire, în România, puterea de mobilizare este încă deţinută de o religie tradiţională.

Concluzia post-haos la care am ajuns însă, e mai degrabă formulată sub forma dezamăgirii că un Roland Barthes nu a trăit să vadă Nunta Regală, ca să aplice o zdravănă analiză semiotică şi, mai apoi, să adauge şi alte capitole Mitologiilor sale contemporane culese din cultura populară a lumii vestice.

Claudia TOIA studiază literatura engleză la University College London.