Nulla Moralia

20 februarie 2018   Dileme on-line

În memoria regretatului Neagu Djuvara 

De la antici încoace, morala a suferit multe cosmetizări. E suficient să ne gîndim, bunăoară, la eroii negativi postmoderni care populează marile ecrane. O părere, nădăjduiesc, rămîne unanimă: adie diafan, în prezent, un soi de semianalfabetism moral, de inerţie mimetică a valorilor.

Am trecut, a postulat cineva odată, de epoca valorilor impuse. În două mii de ani, morala s-a „emancipat“ și ea, vorba unei protomanele. A sărit, ontogenetic vorbind, alegorice pîrleazuri, de la heteronom la autonom, de la convențional la postconvențional, după cum ne învață Piaget.

Căci, susține Andrei Pleșu, această autonomie e posibilă doar mulțumită unei calități care ține de o dotă individuală, pe care o denumește talent moral și care „e capacitatea de a transforma interdicţia etică în comportament liber, dar adecvat. […] Competenţa morală adevărată începe, aşadar, cu asumarea eşecului: cine urmează, în literă, codul moralei curente poate trăi pînă la adînci bătrîneţi avînd aerul de a fi respectabil, dar moare fără a fi trăit încă în etic.“ (A. Pleşu, Minima Moralia, Editura Humanitas, 2013)

La polul opus, poate sta foarte bine (a)culturalul, trogloditul. Pleşu ne lămurește: „O întruchipare degradată a culturii e, de pildă, şi «culturalul», omul de cultură de proastă calitate, care capătă diferite chipuri: unul din ele e omul livresc, omul care trăieşte prin delegaţie, care, neavînd nimic de spus, răspunde la orice întrebare printr-un citat. E o formă catastrofală a culturii, o formă care depersonalizează şi care substituie inteligenţa prin memorie.“ (idem)

Aşa că, pînă la urmă, simţ moral autentic nu înseamnă, carevasăzică, doar conştientizare pasivă, cît mai ales implicarea prin faptă, în consonanţă cu rigorile morale. Eşti moral dacă acţionezi moral.

În vîltoarea preocupărilor curente, legate de subzistenţă, morala a ajuns, după toate aparenţele, a cincea roată la căruță. Fără să scormonim prea mult, am putea desprinde măcar cîteva aspecte: 1) unele psiho(pato)logii adînc înţelenite în specificul colectiv; 2) cvasieconomia autohtonă.

Printre primele, ar fi de consemnat cîteva optici recurente, precum: autolamentaţia, zeflemeaua, pasarea responsabilităţii, las’-că-merge-ul, să moară capra vecinului ş.a. Dintre toate, autolamentaţia (jelania autoflagelantă, scarificarea verbală), care echivalează cu tăierea crăcii de sub picioare, pare cea mai insidioasă, pentru că amînă tranşarea unei soluţii, în favoarea unei culpe generale, nedefinite.

Pe de altă parte – şi aici românul subscrie cu seninătate de aproape trei decenii –, criza postdecembristă a adus, pe lîngă tensiuni sociale şi familiale, şi o debusolare individuală, o penurie a valorilor.

„Românul e blînd, dar comunismul l-a făcut sălbatic“, afirma, cu opt ani în urmă, Neagu Djuvara. Anii postdecembrişti au fost oportuni pentru spiritele gregare, speculative. Incompetenţa, oportunismul, indiferenţa şi primitivismul au proliferat cu fecunditatea ţuşcanilor înfierbîntaţi. Criza socială a culminat şi ea cu o stare de submediocritate (a)culturală, la fel de greu de eradicat ca păduchele din San José.

Viorel Cosma, 1923-2017, cunoscut muzicolog: „Din nefericire pentru poporul român, nu mai avem în primul rînd bunăstarea de odinioară, care permitea oricărui om de rînd accesul la cultură și la viața mondenă. Marii inventatori, doctorii, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sînt azi respectați și recunoscuți. Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. Am pierdut nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal.“ (D. Radu, „Mînă, birjar!“, în Formula AS, nr. 956, 2011)

În răstimpuri, cîte-o voce blajină de nonagenar înţelepţit ne mai trage de guler, ne mai tărăgănează vechile valori. A fost odată, se trîmbiţează legitim, un ev prolific, cu regalul lui cultural, de la Eliade, Blaga, Arghezi, Sadoveanu, Cezar Petrescu şi pînă la Enescu, Tonitza, Brâncuşi ş.a. Un panteon al culturii autohtone și, deopotrivă, al moralității vii, asumate. O arie magistrală, cu priză la public, dar ce păcat dacă Opera, în sine, a devenit nerentabilă.

Cînd calitatea vieții scade, nu pleacă singură. Se prăbușește odată cu ea toată șandramaua, tot edificiul valorilor morale. Preocuparea pentru sănătatea morală, dacă nu e la fel de oportună ca nuca în perete, se relativizează sau devine rizibilă.

De suferit nu are septa-nonagenarul, care se autoconservă, trăgînd după el scara valorilor, ci adolescentul. Tînărul e ca un burete ideal, cu o capacitate fantastică de absorbție: asimilează, fără vină și fără discernămînt, atît binele vizibil, cît și răul insiduos.

Johnny Răducanu, 1931-2011, compozitor, pianist: „E foarte important ceea ce lași în urma ta și am fost făcut conștient de asta, încă din copilărie […]. Bunul-simț era la mare preț! […] Ăștia de azi nici nu știu să-și exprime dorința de a schimba ceva, dacă o au. Acum, tinerii ori sînt blazați, cei inteligenți, ori […] sfidează prin obrăznicie.“ […] (C. Pavel, „Johnny Răducanu“, în Formula AS, nr. 962, 2011)

E un accident, afirma cîndva Neagu Djuvara. Un tău nefericit, aș adăuga, dintr-un șir mioritic de alte suișuri și coborîșuri, în care ne prăvălim senini, cu discernămîntul juncanilor deshămați.

Neagu Djuvara, 1916-2018, istoric, diplomat şi filolog: „E dureroasă această răcire a sentimentelor. Firea omenească este aceeași. Noi trăim azi un fel de accident în istoria relațiilor, cauzat de împrejurările politice, economice și de această explozie tehnologică, dar omul va continua să fie așa cum l-a lăsat Dumnezeu. Eu zic că o să redescoperim romantismul și dulceața sentimentelor neexprimate brutal.“ (I. Hristea, „Despre arta iubirii, cu un mare cunoscător al ei: Neagu Djuvara“, în Formula AS, nr. 940, 2010)

Arheologic vorbind, din toată truda omenească nu se-alege decît o succesiune de straturi geologice. Rămîn în picioare, în schimb, mărturiile perene ale lucidității umane.

În viitor, cînd macacii cibernetici vor roi deasupra noastră, moralitatea nu va mai însemna, poate, pentru umanitate, decît o veche locomotivă cu aburi. Sau poate nu.

Mai multe