Notre-Dame: istorie distrusă în timp real

Articolul de mai jos urmează să apară în ediţia print a Dilemei vechi de joi, 18 aprilie

„Chiar în acest moment. Ne uităm cu toţii. Istorie distrusă în timp real.” Sînt primele cuvinte ale jurnalisului Chris Cuomo, care preia transmisiunea în direct, în studiourile CNN, de la colega sa, Melissa Bell, prezentă la Paris. E ora 20,30 (ora Europei Occidentale), în seara de luni, 15 aprilie 2019. Catedrala Notre-Dame e cuprinsă de flăcări. Un incendiu devastator, la care asistă mii de oameni, adunaţi pe cheiul Senei. Alte zeci de milioane văd dezastrul în direct, la televizor. Turla centrală a catedralei a căzut deja, iar imaginile prăbuşirii sînt reluate şi comentate de nenumărate ori. La această oră, în plin incendiu, pagina de pe Wikipedia dedicată catedralei Notre-Dame e, deja, actualizată: „Pe 15 aprilie 2019, catedrala a fost cuprinsă de flăcări şi a suferit distugeri semnificative, incluzînd prăbuşirea întregului acoperiş şi a turlei principale. Bolta de piatră şi interiorul au rămas în mare parte intacte. Multe obiecte de valoare au fost salvate, iar preşedintele Emmanuel Macron a anunţat că edificiul va fi reconstruit. Miliardarul francez François-Henry Pinault a anunţat că se angajează să contribuie cu 100 de milioane de euro la eforturile de reconstrucţie”.

Deci te uiţi la televizor şi vezi ceva transmis în direct, în timp ce evenimentul acela pe care îl urmăreşti a fost consemnat ca un fapt petrecut în istorie, în trecut. Un fapt în plină desfăşurare – plasabil în ceea ce gramatica limbii engleze numeşte „prezent continuu”, la fel de bine ca formula franceză care subliniază natura continuă a unui verb, „en train de”, în curs de, în timp ce” – poate fi deja fixat în istorie, conţinîndu-şi propriul trecut. Prin viteza colosală cu care circulă informaţia, o acţiune care se petrece acum există fizic, deja, instalată confortabil în trecut. Un lucru perfect asemănător cu existenţa simultană a unuia şi aceluiaşi element din natură în două stări de agregare.

Jurnalistul Chris Cuomo pronunţă în direct, din studioul CNN, formula „istorie distrusă în timp real”. Iar aici se petrece un fenomen fascinant. Tensiunea faptului în sine, emoţia că asişti la un incendiu care mistuie un reper cultural al istoriei umanităţii e dublată, dar şi subminată de emoţia „tehnică” a faptului că asişti la aşa ceva. Tremurul interior produs de faptul că o capodoperă a arhitecturii arde sub ochii tăi e dublat de emoţia că vezi „în timp real” aşa ceva. Iar starea de „timp real” tinde să fie mai pregnantă decît emoţia referitoare la faptul că ceva extrem de preţios din patrimoniul umanităţii e mistuit de flăcări. Pare că însăşi ideea de patrimoniu îşi schimbă valoarea de percepţie. Adică poţi trăi senzaţia că a vedea „în timp real” cum arde Catedrala Notre-Dame din Paris e un fapt mai emoţionant decît încendiul în sine. Şi mai valoros decît o catedrală.

Iar cuvintele lui Chris Cuomo conţin o veritabilă formă de entuziasm: „Istorie distrusă în timp real”. Deşi poate părea complet nebunesc, aici există o doză consistentă de bucurie. De fericire. Prin intermediul tehnologiei, sîntem cu toţii la faţa locului. Sîntem alături de miile de oameni care asistă la incendiu, de pe cheiul Senei. Specia umană se găseşte, la un moment dat, în acelaşi loc. Asta este, în sine, o emoţie colosală. Şi e complet diferită de cea de la un meci de fotbal sau de la orice eveniment sportiv. Altfel decît la festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice, să zicem. Acolo avem reprezentanţi. Ne urmărim favoriţii. Asta presupunînd că ne interesează sportul. E emoţia susţinerii unora care, într-un fel, ne reprezintă. Plus că, în cazul jocurilor sportive, vedem lucrurile „în timp real“, dar nu ştim rezultatul confruntării sportive. Meciul nu se poate aşeza în istorie, nu poate fi consemnat ca rezultat final în Wikipedia, decît după ce se va fi încheiat cu un „scor final”. Pe cînd, în cazul incendiului de la Catedrala Notre-Dame, lucrurile stau un pic altfel. Ştim din timpul dezastrului că structura de piatră va rămîne, probabil, în picioare. Ştim că edificiul va fi reconstruit. Prin urmare, aşezarea instantanee a faptului în istorie e naturală. Ne rămîne „bucuria” ocaziei. Emoţia acestui prilej colosal de a fi împreună, la un moment dat.

E o excelentă ocazie de a ne vedea chipurile. Chiar dacă sîntem la mii de kilometri depărtare unii de ceilalţi. Chiar dacă nu ne vedem faţă în faţă. La dezastre, sîntem împreună. Iar faptul că avem tehnologia de a fi din ce în ce mai împreună, lucrul acesta în sine ne produce un soi de bucurie a dezastrului. O aşteptare plină de emoţie. Iar atunci cînd dezastrul se produce, se declanşează în noi un fel de mic incendiu, cu limbi de flăcări care au diferite culori, în funcţie de materialul interior pe care îl au de mistuit. E o erotică a vederii dezastrului, care se amestecă, într-un anume fel, cu ruşinea, cu regretul, cu compasiunea, cu sentimentul pierderii a ceva, cu tristeţea constatării fragilităţii şi a finitudinii. Dar e şi ca atunci cînd găsim o plăcere incredibilă în a ne automutila, indiferent în ce direcţie, nevinovată sau nu, ne înţelegem automutilarea.

Catastrofa nu mai e ceva care ne sperie. Ci o emoţie virtuală. Un ceva pe care, fără să ştim, ni-l dorim să sosească. Îl aşteptăm fierbinţi, cu milă, cu frică, dar şi cu un soi de entuziasm. Avem senzaţia că e un eveniment tare, cel mai tare, pentru că asta aşteptăm de la evenimente. Să fie tari. Şi, undeva, în adînc, sperăm că o să-i supravieţuim. Să-l putem povesti apoi. Credem că o să fie ca atunci cînd vedeam cele două turnuri de la New York arzînd şi prăbuşindu-se. Sau ca acum, cînd arde Catedrala Notre-Dame. Un spectacol. Iar de la spectacole, de orice fel vor fiind ele, aşteptăm din ce în ce mai mult. Aidoma strămoşilor noştri romani, fremătînd, plini de nerăbdare, în arene. Şi, acum, credem că puterea noastră de a fi la faţa locului, oriunde ne-am afla, e un mare semn de evoluţie a speciei.

Foto: EPA-EFE/ Ian Langsdon via adevarul.ro