Notre-Dame, inima Parisului
În Neguţătorul din Veneţia, piesa lui Shakespeare strălucit pusă în scenă de Gabor Tompa, bancherul Shylock cere respectarea contractului semnat cu Antonio implicînd, în caz de neplată a datoriilor, o livră de carne din jurul inimii. Portia, judecător subtil, îi semnalează riscul de a ucide astfel pe italianul melancolic şi de a fi sancţionat de Republica veneţiană ca asasin. Nu ştiu de ce, dar acest răspuns mi-a venit în minte de cîteva zile: Notre-Dame era inima Parisului, iar incendiul a rănit mortal oraşul. Nu contează dacă există vinovaţi de descoperit sau e vorba de un accident imprevizibil – aceasta-i versiunea oficială pacificantă –, ceea ce ne afectează e „inima” azi rănită, violent infarct urban. Am văzut catedrala în ajunul „focului” cu un tînăr prieten care-şi serba atunci 33 de ani – vîrsta lui Iisus la ceasul Răstignirii. Cum să nu mă gîndesc la această coincidență? Dar azi nu am forţa să cred în Reinviere. O aştept, o sper.
Plimbîndu-mă copleşit, m-am întrebat: distrugerea cărui alt monument m-ar fi afectat cu aceeaşi intensitate? Şi, natural, răspunsul mi s-a impus: doar Acropolele de la Atena mi s-a părut a fi echivalentul catedralei incendiate. Acropolele, centrul democraţiei antice, şi Notre-Dame, centrul Europei creştine. Cei doi plămîni ai acestui continent, astăzi atît de hărţuit. Va trebui, în anii de viaţă ce-mi rămîn, să respir cu un singur plămîn.
Artiştii dispun uneori de o intuiţie mediumnică, vizionară. E ceea ce descopăr citind un poem de Gérard de Nerval trimis de un prieten de dincolo de Ocean: „Notre-Dame e veche, o vom vedea poate îngropînd Parisul care a văzut-o născîndu-se. Dar, într-o mie de ani, Timpul va ucide, așa cum un lup ucide boul, această carcasă grea, va înnoda nervii ei de fier şi apoi, cu un dinte inflexibil, va măcina trist oasele ei bătrîne de stîncă. Numeroşi sînt cei care vor veni, de pe întreg pămîntul, pentru a contempla această ruină austeră. Visători şi recitind cartea lui Hugo, vor crede că văd vechea bazilică aşa cum era cîndva, puternică şi magnifică, ridicîndu-se în faţa lor ca umbra unui mort” (1853). Ei o privesc cu ochii minţii pentru a evita confruntarea cu dezastrul. Ca noi acum, refugiindu-ne în romane şi poeme.
Din adolescenţă păstrez amintirea unei imagini din Întunecare de Cezar Peterescu. Protagonistul, Radu Comşa, revenit de la război într-o permisie și avînd o jumătate de faţă mutilată, în timp ce cealaltă e intactă, observă că logodnica l-a așezat din profil pentru a-i ascunde desfigurarea şi a-i putea vedea numai obrazul de altădată. Acum o înțeleg căci şi eu, cînd trec prin faţa Notre-Dame-ului, privesc turnurile, dar mă feresc să mă confrunt cu rănile şi dezastrul din spate. E o laşitate sau o protecţie terapeutică? Amîndouă şi, sfîşiat, le asum ca atare.
Incendiul catedralei a reactivat puterea simbolurilor căci nu doar creştini radicali au oferit spontan ajutoare financiare, ci şi organisme laice sau persoane răvăşite de amploarea dezastrului: o lume e ameninţată şi ea suscită un extraordinar efect de solidaritate. Contra lui se revoltă „les gilets jaunes” ce deplîng această generozitate. Ei reclamă un tratament similar, uitînd că sînt lipsiţi de orice valoare simbolică şi că prin mişcarea lor suscită o fractură socială şi nicidecum o uniune naţională. Eroarea provine din confuzia între voința unor persoane de a conserva un simbol, Notre-Dame, și aceea de a ameliora o condiție, a lor. Diferența esențială. Iar pe de alta parte, aici nu e vorba de bani publici, ci de bani personali pe care fiecare îi distribue conform opțiunilor sale. Solicitînd ajutorul națiunii, les gilets jaunes nu evită să o agreseze în fiecare sîmbăta.
Polemica privind reconstrucţia s-a declarat: Notre-Dame trebuie conservată sub forma pe care, în secolul al XIX-lea, a conceput-o Viollet-le-Duc, restauratorul controversat al arhitecturii franceze, sau merită imaginată o soluţie nouă, explicit modernă? Întrebare esenţială. Nu un principiu sau altul merită respectat, căci doar geniul unui arhitect poate impune soluţia. La Paris, un artist parizian, Buren, a plantat piloni ridicoli în splendida grădină de lîngă Palais Royal, dar Pei, un arhitect derutant, a realizat acum treizeci de ani alianţa vechiului cu noul graţie Piramidei de la Luvru, care a devenit deja un loc emblematic al Parisului.
Dar, pînă atunci, să respectăm doliul şi să sperăm totuşi în Reînviere.
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).
Foto: wikimedia commons