Notre-Dame d’Europe (jurnalul a două zile de coşmar)

Ora 19 şi 13 minute. Notre-Dame brûle. Notre-Dame arde.

Mesajul primit pe WhatsApp mi se pare mai degrabă a fi titlul unui film de ficţiune. Laconic şi stupefiant. Tocmai m-am întors, în această zi de luni, 15 aprilie, de la Timişoara, şi îmi desfac valiza. Sensul cuvintelor îmi scapă, deocamdată. Cum să ardă Notre-Dame? Sigur, de trei luni de zile, în fiecare sîmbătă, în Franţa ard pubele, ard pneuri, ard maşini, ard cafenele, ard furgoane ale poliţiei, mai arde cîte o agenţie bancară şi chiar şi cîte un imobil cînd se extind incendiile provocate de vestele galbene. Dar Notre-Dame este cu totul altceva, este simbolul a ceva ce rezistă în timp de 850 de ani. Cum poate să ardă istoria Franţei?

Ora 19 şi 14 minute. Deschid televizorul, dar mă simt în acelaşi timp puţin jenat, manipulat… Procedez, de fapt, ca alte milioane de oameni în epoca globalizării mediatice. Aprindem cu toţii televizoarele cînd vrem să avem confirmarea unei ştiri, iar atunci cînd nu ne aflăm în faţa unui televizor ne consultăm telefoanele mobile. În ziua de astăzi totul se întîmplă în direct. Liniştitul meu apartament din arondismentul 13 al Parisului este brusc invadat de imaginile canalului de ştiri în flux continuu LCI. Da, e adevărat, deasupra catedralei Notre-Dame se văd rotocoale de fum… Ce s-o fi întîmplat la Notre-Dame? Oricum, îmi este imposibil să cred că în minutele următoare pompierii nu vor fi capabili să stingă incendiul sau începutul de incendiu. Deşi… imaginile transmise de LCI încep să fie îngrijorătoare, de pe acoperişul catedralei urcă nu doar o coloană groasă de fum, ci şi flăcări.

Animatorul emisiunii este un jurnalist cu mare experienţă, David Pujadas. A fost timp de mulţi ani prezentatorul jurnalului de la ora 20 pe canalul de televiziune de stat France 2. Îi cunosc competenţa, ştiu că nu se pierde în nici o situaţie, că are sînge rece… Dar de data aceasta pare ezitant, prins între două "focuri". De fapt, preşedintele Franţei urmează să intervină peste 45 de minute pentru a anunţa o primă serie de măsuri în vederea stingerii unui alt "incendiu" – este vorba de incediul social declanşat de vestele galbene. Mai multe canale de televiune franceze au primit înregistrarea cu alocuţiunea preşedintelui, iar francezii aşteaptă cu nerăbdare în seara aceasta primele concluzii ale marii dezbateri naţionale din ultimele două luni. Îl simt pe David Pujadas cumva stînjenit: invitaţii pe care îi are în jurul său au venit să comenteze măsurile executivului şi nu incendiul de la Notre-Dame.

Ora 19 şi 45 de minute. Discursul prezidenţial este anulat. Incendiul de la Notre-Dame ia proporţii, imaginile sunt danteşti, par extrase dintr-o pictură de Bosch. Flăcările devoră cu rapiditate acoperişul catedralei Notre-Dame, iar pompierii, la această oră, par invizibili. Canalul LCI furnizează informaţii importante: nu există victime, catedrala a fost evacuată la timp, incendiul pare să fi izbucnit la ora 18 şi 50 de minute, deşi sistemele de alarmă s-au declanşat ceva mai devreme, pompierii încearcă să salveze tezaurul din interiorul catedralei… Îmi dau seama că imaginile pe care le văd pe ecranul televizorului meu fac în prezent ocolul lumii. Apar primele reacţii internaţionale. Preşedintele american Donald Trump este printre primii care reacţionează: el sfătuieşte autorităţile franceze să recurgă la bombardierele cu apă utilizate de obicei pentru stingerea incendiilor de păduri.

Focul înaintează cu o rapiditate stupefiantă. Fleşa catedralei, înaltă de 93 de metri, a devenit un veritabil rug şi se prăbuşeşte cu cîteva minute înainte de ora 20. Un veritabil şoc pentru toţi cei care urmăresc dezastrul, în jurul catedralei sau în faţa televizoarelor. Prăbuşirea fleşei aminteşte de turnurile gemene de la New York, pe 11 septembrie 2001. Imposibil să nu faci o astfel de analogie la nivel emoţional şi simbolic. Fleşele catedralelor catolice reprezintă legătura dintre domeniul terestru şi cel divin, dintre Pămînt şi Cer. Fleşa de la Notre-Dame conţinea, în vîrful ei, în corpul unei giruete sub formă de cocoş, trei relicve, şi era considerată ca un fel de paratrăsnet spiritual destinat să protejeze întregul Paris. Oare cum se face că paratrăsnetul a funcţionat timp de 850 de ani şi că exact astăzi nu a reuşit să protejeze corpul catedralei de invazia flăcărilor? Întrebări tulburătoare, întrebări sufocante…

Ora 20. Ora principalelor jurnale ale serii. Toate redacţiile improvizează. Specialişti, istorici, arhitecţi, oameni politici, prelaţi sunt contactaţi prin telefon. Incredulitatea rămîne generală pe toate platourile de televiziune, pe cel privat (TF1), pe cel de stat (France 2), chiar şi pe altele mai "agresive" din punct de vedere mediatic pentru BFMTV… Nimănui nu-i vine să creadă că arde catedrala Notre-Dame, emblemă a Parisului, dar şi a Franţei, loc în care bate, într-un fel, inima comună a francezilor. Franţa a fost considerată întotdeauna drept "fiica cea mare a Bisericii Catolice", iar Notre-Dame este centrul spiritual a catolicismului francez.

Pe esplanada din faţa catedralei se află punctul marcînd kilometrul zero, de acolo pleacă toate drumurile Franţei. Iar din Franţa, ştim bine, au plecat multe drumurile spirituale spre Europa.

În jurul catedralei s-au adunat zeci de mii de oameni, parizieni şi turişti. Ceva monstruos se întîmplă sub ochii acestor oameni neputincioşi, reduşi la o umilitoare stare de pasivitate. Principalele canale de televizune au reuşit să-şi trimită jurnalişti la faţa locului care încep să transmită în direct. Pe cranul televizorului meu defilează chipuri, oameni de toate vîrstele şi categoriile sociale, femei şi bărbaţi, chipuri crispate, stupefiate, năucite. Unii dintre aceşti "spectatori" ai dezastrului plîng şi probabil că îşi spun în mintea lor: nu este adevărat ceea ce vedem, Catedrala Notre-Dame nu poate să piară în flăcări în felul acesta.

Imposibil, în faţa acestor imagini, să nu-ţi pui unele întrebări, şi cea mai teribilă dintre ele este: nu cumva o mînă răuvoitoare a aprins acest incediu? Nu este cumva vorba de un atentat? O declaraţie a autorităţilor franceze este reluată cu insistenţă. Citesc şi recitesc acest text: incendiul, după toate probabilităţile, are origini accidentale. Se ştie că Notre-Dame este în restaurare de aproape un an, de altfel, pe acoperişul ei se văd clar schelele şantierului. Zeci de gînduri mă asediază în timp ce rămîn paralizat în faţa televizorului: oare o civilizaţie se poate stinge într-o bună zi din motive "accidentale"? Oare nu trebuie să vedem în această dramă naţională a Franţei un semn pe care ni-l trimite cineva, nu ştiu prea bine cine, Destinul, Istoria, Divinitatea… Cam prea multe coincidenţe s-au produs în acelaşi timp…

Ora 20,30. Primesc primele telefoane din România, sunt solicitat să comentez dezastrul pentru un post de radio şi pentru Digi24. Nu am informaţii mai multe decît cele difuzate de posturile de televiziune franceze. Se ştie deja că preşedintele Franţei, Emanuel Macron, va veni la faţa locului pentru a-i îmbărbăta pe pompieri, pentru a evalua situaţia, pentru a transmite poate un mesaj de speranţă. Franţa este o monarhie deghizată în Republică, vocea preşedintelui are întotdeauna "greutate", este aşteptată în astfel de împrejurări. Pompierii luptă acum ca să salveze faţada şi cele două turnuri ale edificiului, din toate părţile sunt proiectate jeturi de apă pentru a frîna ofensiva flăcărilor. Epicentrul incendiului, ni se spune, este un veritabil infern, temperatura a crescut acolo pînă la opt sute de grade Celsius sau poate chiar pînă la o mie… Căderea nopţii amplifică tragedia vizuală, cerul parizian este luminat de imensa torţă de pe catedrală, am sentimentul că un fel de meteorit apris a fost lansat din infern spre Notre-Dame. Viziunea aeriană a incendiului, captată de o dronă, dezvăluie dimensiunea dezastrului: 2000 metri pătraţi de şarpantă s-au transformat în jar, iar prăbuşirea fleşei a provocat două găuri în bolţile edificiului.

Ora 22 şi 42 de minute. Ar putea, oare, această nenorocire, să-i resudeze pe francezi ca naţiune, să ducă la o "reconstrucţie" a coeziunii naţionale? Întrebarea este pusă de un jurnalist care îl intervievează pe Stéphane Bern, scriitor, istoric şi vedetă mediatică franceză, om pe care şeful statului l-a însărcinat cu o misiune specială de protejare a patrimoniuli francez.

Întrebarea jurnalistului este mai interesantă decît răspunsul şi cred că mulţi francezi şi-o pun în acest moment. Ea lansează de fapt o reflecţie necesară în jurul ideii de sens. Ce sens trebuie să dăm unei catastrofe, unei nenorociri, unei pierderi ireparabile? Ce ar trebui să învăţăm dintr-o astfel de dramă?

Întrebarea este cu atît mai tulburătoare cu cît incendiul de la Notre-Dame a izbucnit în prima zi a Săptămînii sfinte, cînd catolicii se pregătesc de sărbătoarea Paştelui. Cînd Notre-Dame arde la Paris cu o săptămînă înainte de Înviere, este imposibil să nu te gîndeşti la o mulţime de lucruri, fie că eşti credincios fie că nu eşti.

 "Poate că ne-a pedepsit Dumnezu" declară, de altfel, un demnitar al Bisericii Catolice, cu gîndul, probabil, la scandalurile de pedofilie care au devastat imaginea instituţiei în ultimii ani.

Ora 23. Pompierii luptă în continuare să salveze ceea ce pentru mulţi înseamnă "inima" Franţei. Notre-Dame este vizitată anual de 14 milioane de oameni. La Notre-Dame, spre deosebite de alte monumente similare din lume, turiştii au intrat întotdeauna gratuit, 365 de zile pe an, şi chiar şi în timpul slujbelor religioase li se lasă un culoar pentru vizite. Inima Franţei bate deci la Notre-Dame, ea nu este încă salvată, dar pe platourile de televiziune se discută deja despre reconstrucţia catedralei. Un elan de solidaritate internaţională începe să ia formă prin declaraţii şi promisiuni de donaţii. În Piaţa Saint-Michel, la cîţiva paşi de catedrala martirizată de flăcări, sute de oameni au început să se roage şi să intoneze cîntece religioase. Unii experţi spun că turnul din stînga catedralei este "atacat" şi că există riscul prăbuşirii sale.

Ora 23 şi 30 de minute. Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, revine pe esplanada de la Notre-Dame şi rosteşte cel mai emoţionant discurs al carierei sale. "Vom reconstrui Notre-Dame. Pentru că istoria noastră merită acest lucru. Pentru că acesta este destinul nostru profund." Emmanuel Macron vorbeşte liber, emoţionat, dar capabil să-şi stăpînească emoţia. Un mesaj de speranţă pentru milioane de francezi. Într-un fel, el dă un răspuns la problema sensului. Şeful statului trebuia să anunţe în seara aceasta reducerea impozitelor, precum şi alte măsuri sociale de natură să amelioreze viaţa celor care muncesc fără să cîştige destul, precum şi situaţia altora care nu reuşesc să-şi găsească de lucru. El anunţă însă ceva poate mult mai important: reconstrucţia unei naţiuni ca răspuns la incendiul celui mai emblematic monument francez.

Ora 1 noaptea. Închid toate aparatele: televizor, radio, telefoane mobile şi scriu un prim articol pentru Radio France Internationale. Un titlu mi se impune de la sine, este un citat din ceea ce a spus Emmanuel Macron: "Vom reconstrui Notre-Dame, acesta este destinul nostru profund." Franţa este o ţară în care s-a construit mult timp de o mie de ani, o ţară presărată de capodopere de arhitecură, de edificii care încarnează ideea de frumuseţe, de armonie, de artă de a trăi. Francezii şi-au mai reconstruit şi alte catedrale, cea de la Reims, de exemplu, bombardată de nemţi în anii Primului Război Mondial.

Dar Notre-Dame a fost, pînă acum, şi simbolul unui miracol: a scăpat nevătămată după cîteva revoluţii şi după două războaie mondiale. Revoluţionarii din 1789 au vrut întîi să o dărîme, dar pînă la urmă au transformat-o în templu al raţiunii. Comunarzii, pe 24 mai 1871, au vrut să-i dea foc, au adus cîteva butoaie cu petrol, au adunat toate scaunele din incinta catedralei, au făcut din ele un morman şi l-au aprins… Catedrala a fost însă salvată de medicii de la spitalul Hôtel-Dieu aflat alături de Notre-Dame.

Marţi 16 aprilie, ora 5 şi 45 de minute, dimineaţa.

Aprind computerul şi "răsfoiesc" cîteva ziare. Libération mă emoţionează cu un titlu care nu poate lăsa pe nimeni indiferent: "Notre Drame". Da, incendiul de la Notre-Dame este o dramă a tuturor francezilor, dar şi a Europei. Cu atît mai mult cu cît Europa se află în prezent într-o situaţie de fragilitate. Va rezista, Europa, împotriva forţelor contrare care o asediază, tot aşa cum a rezistat Notre-Dame? Ziarele de dimineaţă, precum şi animatorii primelor emisiuni de pe posturile de radio, confirmă ceea ce Emmanuel Macron a spus deja înainte de miezul nopţii: catedrala a fost salvată. Pereţii, faţada, turnurile, contraforţii au rezistat… Au mai fost salvate principalele relicve – printre ele Coroana de spini despre care se spune că a fost purtată de Isus în momentul calvarului. Orga monumentală a scăpat şi ea, dar va trebui demontată şi curăţată bucată cu bucată…

Ascult toată dimineaţa comentariile de pe posturile de radio franceze şi intervin la rîndul meu în emisiunile de la Radio France Internationale şi Radio România Cultural. Încerc să iau, de la Paris, pulsul solidarităţii naţionale care s-a constituit în jurul acestei drame. Viaţa politică cu tumultul ei pare pusă între paranteze. Mai mulţi şefi de partide au anunţat că îşi amînă mitinguri legate de alegerile europene. Ştiu însă din experienţă că "armistiţiile politice" nu durează mult în Franţa şi mă întreb deja cînd vor izbucni primele polemici şi în legătură cu ce…

Pe un post de radio respectabil aud un prim comentariu total stupid despre drama de la Notre-Dame. Un jurnalist îşi face mea culpa pentru că nu a intrat niciodată să viziteze, în interior, catedrala. Spune acest lucru la radio cu o nonşalanţă care mă lasă perplex. Locuieşte la Paris de 20 de ani, a trecut deseori prin faţa catedralei, mai întotdeauna i s-a părut că erau prea mulţi turişti acolo şi aşa se face că a tot amînat vizitarea ei. Iar acum îi pare rău pentru că a pierdut ocazia de a vedea interiorul în toată splendoarea sa de dinaintea incendiului. Nu-mi vine să cred ceea ce aud. Dar nici nu mă mir: individul (pentru că nu-l mai pot numi jurnalist) face parte dintr-o anumită categorie de francezi care nu ştiu să aprecieze patrimoniul propriei ţări. Mai sunt şi alţii care, în cursul diverselor manifestaţii, fără să cunoască sensul real al unor cuvinte, îl califică pe Emmanuel Macron drept "dictator" şi se plîng că prezenţa sa în fruntea statului nu ar fi "legitimă".

Ora 10. Mă duc să iau pulsul oraşului şi mai ales să văd catedrala, să încerc să captez mesajele pe care le transmite lumii acum, cînd focul este definitiv stins. Din buletinele de ştiri ale dimineţii am aflat că abia pe la ora patru, deci cu puţin înainte de răsăritul soarelui, pompierii au reuşit să stingă şi ultimile pîlpîiri ale incendiului.

Prima impresie, cînd ajung pe podul Tournelle, este una care mă face să respir uşurat, care mă umple chiar de o lumină interioară: silueta catedralei este la fel de impresionantă ca întotdeauna şi domină, cu volumul ei masiv, întregul oraş. Cele două turnuri nu şi-au pierdut nimic din solemnitate şi forţă, chiar dacă în spatele lor acoperişul a dispărut, ca şi fleşa "paratrăsnet".

Mii de oameni sunt veniţi, ca şi mine, în pelerinaj pentru a saluta Notre-Dame după teribila încercare prin care a trecut. Pe principalele poduri, precum şi pe esplanada din faţa catedralei, sute şi sute de ziarişti şi-au instalat pe trepiede aparate de fotografiat şi camere de luat vederi. Zeci de vehicule cu antene parabolice stau garate jur-împrejurul Insulei Cetăţii (Île de la Cité) şi zeci de jurnalişti străini intervin în direct sau aşteaptă să intervină în direct în emisiunile lor.

Notre-Dame şi-a reverberat drama în întreaga lume, dar prin cele petrecute stimulează poate şi o nouă reflecţie legată de întreaga noastră civilizaţie. O civilizaţie pe care o credem eternă, aşa cum credem uneori că sunt eterne şi unele mari monumente: piramidele din Egipt, Marele Zid chinezesc, catedralele gotice, Castelul de la Versailles… Cît de fragile sunt toate, de fapt, cît de fragil este tot ceea ce construieşte omul, şi cum a reuşit el, prin energia iraţională din natura sa intimă, să fragilizeze şi întreaga planetă!

 Ora 20. Preşedintele Emmanuel Macron intervine din nou, în mod solemn, la televiziune pentru a le cere francezilor să rămînă uniţi în această încercare. El mai anunţă o mare mobilizare pentru reconstrucţia catedralei şi promite, de fapt, că şantierul renaşterii ei se va încheia peste 5 ani. De altfel au început să "curgă" donaţiile. Familiile foarte bogate ale Franţei (Pinault, Arnault, Bettencourt, Bouygues) precum şi numeroase grupuri industriale şi intreprinderi (Total, Axa) anunţă contribuţii de sute de milioane de euro. Elanul nu este doar francez ci şi internaţional. Cel mai mult mă impresionează însă francezii şi străinii care contribuie cu sume mici, 50 de euro, 100 de euro, 200 de euro… Mii şi mii de oameni simt că trebuie să contribuie chiar şi în mod simbolic la renaşterea unui monument care nu mai este de mult doar al francezilor, ci al lumii.

Miercuri, 17 aprilie, ora 8 dimineaţa.

În Franţa, nici o dramă naţională nu scapă de tirul polemicilor şi nici de instrumentalizarea politică. La numai 48 de ore după incendiul de la Notre-Dame, tonul comentariilor se schimbă. Momentul de solidaritate naţională începe să se destrame. Emmanuel Macron este criticat pentru graba cu care a anunţat încheierea restaurării peste 5 ani, adică exact în momentul cînd Parisul va găzdui şi Jocurile Olimpice... Oare nu cumva încearcă el să transforme în "capital politic" mobilizarea pentru reconstruirea catedralei? se întreabă deja unii lideri ai opoziţiei.

Aşteptam acest moment, de destrămare a emoţiei iniţiale şi de revenire la "normal". Citesc şi primele reacţii viscerale pe Facebook. Cineva se declară indignat de "generozitatea obscenă" a marilor donatori. În numai 48 de ore, spune respectivul internaut, s-au adunat un miliard de euro pentru Notre-Dame, dar cum se face că înainte de incendiu nimeni nu s-a mobilizat pentru săracii Franţei, pentru acei mizerabili care nu reuşesc să ducă o viaţă decentă?" Aluzia la Victor Hugo este evidentă, la romanul său Mizerabilii.

În ce mă priveşte, eu văd din ce în ce mai mult în tragedia de la Notre-Dame o metaforă a unei drame prin care trece Europa. Casa noastră europeană rezistă încă, are zidurile intacte, contraforţii ei (care sunt democraţia şi statul de drept) n-au fost încă doborîţi. În acelaşi timp, Uniunea Europeană este un edificiu care pare incapabil să se protejeze (de parcă i-ar fi ars acoperişul). Ca şi Notre-Dame, edificiul european este fragil, are nevoie de reconstrucţie, de renaştere. Iar în jurul lui unii aţîţă flăcări destinate să-l reducă în bucăţi şi în bucăţele, dacă nu cumva în cenuşă.

Incendiul de la Notre-Dame este poate un mesaj al destinului. Ar trebui să medităm la el. Ar fi bine ca reconstrucţia Europei să se realizeze în acelaşi timp cu reconstrucţia catedralei Notre-Dame şi să mobilizeze acelaşi tip de energie sufletească.