Noapte de priveghi în cartierul de Sud

Prin decesul cuiva

- taină al cărei nume vacant îl ştim şi a cărei realitate

nu o putem cuprinde –

rămîne dechisă pînă în zori o casă în cartierul de Sud, 

cu lumina trează în ceasurile tîrzii ale somnului, 

încercănată de nopţi de suferinţă, deosebită,

încărcată acum de amănuntele realităţii.

Cu pas domol, înarmat cu aşteptare, ajung la căpătîiul mortului,

sînt primit de oameni înveşmîntaţi cu gravitate, 

vechi cunoscuţi ai părinţilor mei,

nivelăm destine în încăperea unde a fost pus sicriul,

care dă spre curtea interioară

- curte aflată în puterea şi integritatea morţii -,

şi spunem, fiindcă realitatea e mult mai vastă, lucruri indiferente

şi suntem nepăsători în oglindă,

iar ceaiul, sorbit din aceeaşi tigvă, măsoară

orele deşarte.

Sînt mişcat văzînd cum măruntele deprinderi

se pierd, ca la orice înmormîntare

- raportul obişnuit cu cărţile, cu o cheie, cu un trup

printre alte trupuri...

Ştiu că orice priveghi, oricît de mic, ţine de miracol

şi nu-i de lepădat acest prilej

la căpătîiul unui fapt necunoscut: Mortul,

pentru a însoţi şi a păstra prima lui noapte petrecută în moarte.

(Priveghiul ofileşte feţele 

ochii noştri se sting privind spre înalt, ca ochii lui Iisus.)

Dar mortul? Acel ceva greu de crezut?

Realitatea lui e alta decît a florilor care îl acoperă.

Ospitalitatea lui la despărţirea prin moarte

ne va lăsa încă o amintire pentru timp

pentru a ne pătrunde cu timpul de farmecul 

amănuntelor vieţii din cartierul de Sud

şi boarea-ntunecată pe fruntea-noastră

şi noaptea ce ne scapă de apăsarea cea mai grea:

prolixitatea realului.

Poezii,

Foto: Sara Facio