Next level

22 aprilie 2011   Dileme on-line

Să scrii despre Alex. Leo Şerban, mort, pare un nonsens publicistic. Cum se poate ca un om atît de viu, deodată, să nu mai fie? Cum este posibil ca un asemenea personaj inclasabil şi inclasificabil să dispară din filmul pe care-l vedem?

Recitind însă pagini din Dietetica lui Robinson, dimpreună cu textul cronicii mele din „Idei în dialog”, realizez că – asumîndu-se în fine ca scriitor publicat – Alex. Leo Şerban şi-a calculat inclusiv ieşirea din scenă. Mai întîi: „A face ordine între preferinţele noastre, păstrînd numai ce e esenţial”. Spre final: „Paradox: o carte «închisă la toţi nasturii», cu «început», «cuprins», «încheiere» – «impecabilă», cu alte cuvinte – este un fragment; o carte convulsivă, făcută din bucăţi, din fragmente, este un întreg. O măsură întreagă.”

Se priveşte mult şi des în urmă, în Dietetica lui Robinson, şi abundă simbolurile sau formele concrete ale arhivării selective. Autorul răspunde la Chestionarul lui Proust; îşi inventariază şi ierarhizează titlurile din Biblioteca ideală (cele zece cărţi pe care le-ar lua pe o insulă pustie); vine imediat după aceea cu liste de preferinţe prozastice şi cinematografice; îşi face o Mică antologie personală de maşinuţe distruse în copilărie, şi apoi un inventar de automobile întîlnite în filme... Punînd la un loc şi confruntînd toate aceste opţiuni, se foloseşte de Cufărul lui Robinson ca de un obiect al depozitării şi reliefării afinităţilor sale.

Sînt trei avatari ai lui Alex. Leo Şerban care contribuie la umplerea Cufărului şi trei identităţi ce se topesc una-n alta, lăsînd să se vadă însă conturul iniţial. Prima perioadă, de tinereţe propriu-zisă, e una a rezistenţei prin cultură înaltă şi printr-un înduioşător snobism la cenuşiul mizerabil al ceauşismului tîrziu. E faza lecturilor grele, a licenţei cu joycianul Finnegans Wake şi a scrisorii adolescentine către Julien Green care, după ce se va fi întors de la... Polul Nord, îi va şi răspunde admiratorului său din lagărul socialist. Este perioada unui Alexandru Şerban practic necunoscut, înconjurat de mătuşi şi strămătuşi, scriind „comentarii literare” subtile şi indigeste, cu un vocabular preţios nedigerat suficient, mergînd la Ateneu „la costum negru, papion, tenişi albi, un ciorap verde şi unul roşu” („ah, şi o insignă cu Mao la rever!”) şi dansînd estimp, febril, pe hit-urile optzeciste ale lui Michael Jackson.
În loc să se dezică de acest avatar juvenil şi acneic, care trăieşte întru cultură, dar şi într-o oarecare confuzie artistică, Alex. Leo Şerban îl recuperează şi îl proiectează pe ecranul cărţii sale. Înainte ca pseudonimul cool să se impună, purgatoriul stilului căznit-savant trebuia parcurs. Faza a doua, şi cea mai interesantă, va fi cea deschisă prin întîlnirea tînărului de treizeci de ani cu momentul decembrie 1989. Cele cîteva texte civico-politice incluse în ultima secţiune ("Accidente") sînt într-adevăr accidentale. Alex. Leo Şerban nu se dovedeşte un cetăţean implicat şi responsabil, cu atît mai puţin un activist politic căruia îi plac baia de mulţime şi supraînălţarea unei tribune. Vrea să fie un spirit contemplativ şi estet, un individualist hedonist detestînd sincer colectivismul, presiunea socială şi naţională, şi dispreţuind neechivoc gustul public (ce i se pare o contradicţie în termeni).

De la teribilismul vestimentar din anii liceului, Alex. Leo Şerban va trece la the next level: un teribilism, o frondă, un snobism dus în „straturile de adîncime”, inaparent, stilizat şi interiorizat. Neobişnuit este însă că această rafinare prin sublimare a fost procesată de către autorul-personaj în acelaşi interval în care el a vrut să se facă realmente cunoscut marelui public. Pe de o parte, se „lucrează” şi se „subţiază”, în anii ’90, ca să intre şi să figureze în elită, pentru a fi legitimat simbolic ca membru al unei caste de oameni fini, hiperinteligenţi, extrem de înzestraţi, neînchipuit de sofisticaţi. Pe de altă parte, caută în aceeaşi perioadă un public mult mai larg în ai cărui ochi să se impună.

Notorietatea lui se datorează libertăţii de exprimare cîştigate în 1989; dar şi pasului decis făcut la timp de către snobul îndrăgostit de modernismul şi experimentalismul literar, pe interfaţa largă a propriei publicistici. Narcisistul şi flamboaiant-artistul Alex. Leo Şerban a obţinut un a.l.ş. iconic şi, practic în aceeaşi perioadă, un statut de expert pentru toţi consumatorii de cinema. Înainte de a.l.ş., Leo este marca identitară a acestei mutaţii, pe care societatea re-descoperită, spaţiul public dintr-odată respirabil şi ofertant, o produc în sistemul de repere al unui ins care supravieţuise pînă în 1990 cu Biblioteca şi cu Cinemateca.

Reiau acum între ghilimele finalul cronicii mele din, de asemeni, defuncta şi tot excepţionala „Idei în dialog”: „Cînd am aflat că Alex. Leo Şerban a plecat definitiv (?) din România pentru a se stabili în Argentina (!), nu m-a mirat decît «locaţia». Cufărul era umplut şi aştepta decizia proprietarului.”
 

Mai multe