Ne răsfățăm prea mult copiii?

12 noiembrie 2018   Dileme on-line

Trăim oare vremuri în care avem tendința să ne răsfățăm prea mult copiii? Încercînd să nu le îngrădim personalitatea, le lăsăm prea multă libertate? Disperarea de a fi părinți perfecți ne aruncă în brațele cursurilor de parenting? Și, pînă la urmă, despre ce vorbim, cînd vorbim despre parenting?

Parenting-ul – un subiect atît de complex, care azi a prins atîtea nuanțe și semnificații – este un termen care vine din limba engleză, asimilîndu-se la noi ca un set de tehnici și metode prin care putem, în mod comportamental, să obținem de la copiii noștri ceea ce ne dorim sau ceea ce credem că ar trebui să facă. Tocmai de aceea există curente pro și contra. Există părinți care cred că metode și rețete prescrise în cărți sau cursuri reprezintă soluția pentru problemele cu care se confruntă, există însă și cei care resping cu vehemență această idee.

Termenul, în sensul său de bază, înseamnă, de fapt, să crești copii să... „părințești”. E acea formă de educație pe care părinții o dau copiilor lor indiferent de orientarea lor valorică, filozofică sau culturală. Așa, că dacă e să glumim puțin, fie ești pro sau anti-parenting (vorba burghezului gentilom care descoperă surprins că a făcut proză toată viața sa fără o știe) dacă ești părinte faci... parenting.

Blamul cel mai mare, al criticilor, provine din faptul că azi parenting-ul a fost suprautilizat ca termen și concept până a ajuns să fie confundat cu un curent care ține foarte mult de behaviorism (comportamentalism). Pornind de la ideea că ceea ce se întîmplă în mintea noastră este ca o cutie neagră pe care nu o putem accesa (avînd la îndemînă doar input-ul și output-ul, ce intră și ce iese, ca răspuns comportamental) – accentul cade nu pe ceea ce se întîmplă în mintea copilului, ci pe răspunsul comportamental pe care îl primește și îl așteaptă părintele.

Iată de ce, deși unele au idei valoroase, mai toate cărțile de parenting au și marele defect de a fi întîmpinate de părinți cu așteptări nerealist de mari. Mulți dintre părinții consumatori de literatură de parenting speră că aplicând conștiincios sau sporadic o tehnică, cinci pași sau un tip de mesaj, schimbarea va fi dramatică. Nici strategiile de marketing ale specialiștilor în domeniu nu ajută, în special atunci când promit rezultate minunate de tip rețetă. Însă, rețetele nu aduc o rezolvare veritabilă a problemelor cu care se confruntă părinții și copiii, ci sînt doar niște tehnici de a ameliora simptomele. Tehnicile, în mare măsură, sînt utile. E bine să știi că, de exemplu, că unele comportamente nedorite ale copilului vor dispărea mai ușor dacă le ignori, căci multe dintre crize se sting, dacă nu au ecou. Este însă bine să știi cum să îi ceri copilului ceva, în așa fel încît să-i captezi atenția și să obții un rezultat pe termen lung, nu doar să eviți momentan, un conflict sau o criză de tantrum.

„Părinții mei m-au crescut fără atîtea sfaturi de la specialiști și am ieșit foarte bine” – mai spun mulți dintre cei revoltați contra curentului de parenting. Să nu uităm însă că, dacă pe fundal, relația dintre copii și părinți nu s-a schimbat, avînd la bază același raport de filiație, în raport cu societatea, lucrurile stau puțin diferit.

De la o etapă în care era orientată spre supraviețuire, societatea azi, în cea mai mare parte, a ajuns la un nivel superior al trebuințelor. Nevoile de bază sînt, în oarecare măsură îndeplinite, iar generațiile noi de părinți au azi alte preocupări decît cele ale părinților lor: de pildă, dacă copiii lor sînt fericiți, dacă se simt triști, care va fi drumul lor în viață, dacă au ales bine sau nu pentru ei. Părinții noștri, părinții părinților noștri ar fi avut, cu siguranță, aceleași întrebări, dacă pe lista priorităților nu erau dureros de prezente asigurarea mîncării, îmbrăcămintei, grija zilei de mîine.

Evoluția pe această piramidă a lui Maslow atrage însă nu o relaxare, ci alte și alte probleme, alte nevoi, care nu se sting prin împlinire ci, din contră, se amplifică – vorbim, așadar, despre nevoi estetice, sau despre autorealizare – nevoi care, odată atinse, se extind și sînt cu atît mai prezente.

De aici derivă și acel val de preocupare pentru parenting dublat și de faptul că familiile sînt mai mici, iar energia și resursele părinților se focalizează pe 1, 2, și nu pe 8 sau 10 copii.

Ne antrenăm, așadar, copiii pentru societatea din ce în ce mai competitivă?

Avem categoria părinților care marșează pe performanță, cei care valorizează în copil mai mult elevul, decît dezvoltarea emoțională, dar avem și generație de părinți revoltați – cei care atunci cînd au fost copii au fost foarte presați și au simțit negativ acea presiune, poate au și eșuat, au avut relații conflictuale cu părinții și cu școala pe această temă și, drept urmare, după regula pendulului, merg în direcția opusă și își cresc copiii într-un spirit de relaxare totală. Relaxare privind performanța sau cutumele sociale de comportament – sînt acei părinți despre care spunem că își răsfață copiii, care nu le impun reguli, de frică să nu le inhibe personalitatea.

Iar aici începe o discuție demnă de cele 1001 de nopți. Pe scurt, însă, foarte puțini dintre noi avem o experiență autentică a ceea ce înseamnă limite sănătoase și autodisciplină sănătoasă. În mintea celor mai mulți dintre noi, cînd vorbești despre reguli și disciplină vorbești despre presiune, pedeapsă, bătaie, despre a forța și a obliga, a cere excesiv. Dacă percepi disciplina în acești termeni, poți înțelege și reacția de revoltă contra ei. La polul opus, însă, o lipsă totală de reguli, o atitudine extrem de relaxantă creează foarte multă nesiguranță în copil – de unde derivă un alt set de suferințe și dificultăți.

Așa cum se întîmplă cu mai toate problemele noastre de bază, ele se întind pe un areal între două extreme. De exemplu, nevoia de atașament, prin care mă securizez, este dublată, în etapa următoare la polul opus, de nevoia de explorare. Plec de lîngă tine și mă duc să descopăr lumea. Aici vorbim despre nevoia de limite și granițe. Dacă eu plec în lumea mare, dar nu știu unde să mă opresc, căci nu am mecanismul recunoașterii limitelor și reperelor, mă pot rătăci și nu voi ști cum să mă întorc.

Orice copil are nevoie de siguranță și atașament, are nevoie de libertatea de a pleca, dar și de recunoașterea limitelor – pe care un părinte trebuie să le seteze în mod sănătos și potrivit vîrstei. O limită va avea un copil de 3-4 ani, o cu totul alta un adolescent. Limitele trebuie setate pentru ca, în timp, urmărind cum părintele trasează granițe pentru sine și pentru familie, copilul să învețe cum să și le auto-seteze pentru a deveni un adult care se poate integra și păstra în integritatea lui. Limitele sănătoase înseamnă că sunt conștient și pot spune ce e acceptabil și ce nu e în regulă pentru mine. Pot spune nu, și mi se acceptă acest drept atunci când e vorba de corpul meu, de ceea ce primesc sau permit altei persoane să-mi ofere sau să-mi facă. De asemenea, limitele se referă și la ceea ce pot sau îmi permit să fac altcuiva.

Orice copil și adult are nevoie să știe că lumea se ghidează după anumite repere. Cunoscînd un set de limite personale, le cunoști și pe ale celor din jur: pînă aici am voie să intru în spațiul cuiva. Dacă un copil nu a avut stabilite aceste limite de către părinți, nu va ști pînă unde va putea merge în relație cu cei din jur.

Limitele pot însemna și: poți explora ce vrei, dar cînd mergem în casa altcuiva trebuie să ceri voie. Poți să-mi spui că ești supărat, poți să țipi, dar cînd îți lovești fratele din cauză că ești furios, devine inacceptabil. Granițele sînt multe, variate, nuanțate și se îndepărtează pe măsură ce copilul învață să-și gestioneze spațiul și să facă față la încă o porțiune de „teren” în jurul său. Cînd limitele nu există copilul suferă, dar e greu de văzut din afară. De obicei acuzăm cu ușurință un copil care nu are limite, îl numim alintat, răzgîiat, cînd în realitate lui nu i s-a îndeplinit o nevoie. Doar că această nevoie neîmplinită s-a manifestat într-un mod greu de tolerat pentru noi, ca adulți.

Un copil care nu a avut limite niciodată le va căuta insistent. E acel copil despre care se spune că te provoacă mereu, e sfidător, are comportamente de netolerat – în realitate cei mai mulți sînt în continuu în căutare de limite, provoacă mereu pentru a afla unde este gardul, unde se pot opri. Acest copil „răsfățat” întreabă, de fapt, mereu: mă iubești suficient încît să mă ții în siguranță?

a consemnat Stela GIURGEANU

Mai multe