Ne permitem creativitatea?

În ultimele zile ale anului trecut am primit vestea că se închide actualul sediu al Centrului Național al Dansului; în scurt timp, a apărut pe Facebook un grup de susținere, care le sugerează utilizatorilor să trimită o petiție către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru a rezolva situația creată. Ceea ce mi-a atras atenția a fost că, doar cu cîteva zile înainte (pe 22 decembrie), primisem prin aceeași rețea socială o invitație la un eveniment găzduit de CNDB, și anume Ferentari Party, o petrecere-concert cu vedete ca Fane de la Clejani.

Încă de la începutul anului 2008, clădirea Teatrului Național trebuia să fie supusă unor ample lucrări de renovare, ceea ce presupune întreruperea activității unor instituții din cadrul său, dar se pare că aceste lucrări demarează de-abia în luna ianuarie 2011. Trei ani în care nu s-a găsit nici o soluție pentru relocarea Centrului. În fond, cine trebuia să se ocupe de acest lucru? Ministerul, conducerea TNB sau conducerea CNDB? Încurcate sînt căile birocrației românești. CNDB acuză lipsa acută a finanțării, dar iată, pentru renovarea clădirii Teatrului s-au găsit și fonduri europene, pe cînd în cazul Centrului nu s-a putut clădi un nou spațiu, sau cel puțin transfera spre unul deja clădit.

Totuși, este bine de știut că Uniunea Europeană nu abundă de bani pentru cultură. Pentru întreaga perioadă 2007-2013, fondul programului cultural este de 400 milioane euro. O parte semnificativă din acești bani merge către renovarea patrimoniului cultural european sau orașele europene ale culturii, Prin comparație, Franța alocă pentru cultură, în aceeași perioadă, 4 miliarde euro (ceea ce am aflat la o conferință a Institutului Francez). Desigur, nu toate statele membre UE au o cultură comparabilă cu cea franceză, și nici resursele ei financiare.

Un caz ca acesta ridică probleme mai complexe în legătură cu (sub)finanțarea culturii. Vorbind despre Uniune, este de notat că politica culturală este una dintre cele mai puțin comunitarizate; deși teoreticienii UE preaslăvesc rolul valorilor culturale comune în crearea unității europene, este vorba de cultură într-un sens mai larg și mai puțin material, concret. Nu opere de artă sau spectacole propriu-zise, cît un anume stil de viață sau concepte cum ar fi drepturile omului.

Mai mult, proiectele europene și programele aferente se centrează pe beneficii economice, sociale și eventual legate de mediu. Cu alte cuvinte, nu se promovează „cultura de dragul culturii”, ci în scopul altor cauze. În plus, odată cu criza financiară, s-a trecut la măsuri de austeritate care afectează bugetul alocat culturii chiar și în țări ca Regatul Unit, o mare putere economică renumită pentru investiția sa în arta modernă. Indirect, reducerea subvențiilor pentru studenții bursieri și mărirea taxelor la școli de arte afectează viitorul culturii (inter)naționale.

Revenind în România, artiștii contemporani au deplîns faptul că statul finanța pînă nu demult doar arta clasică, astfel că au depus eforturi pentru a promova noi stiluri de pictură, sculptură, dans sau teatru, care în schimb se adresează unui public mai tînăr și mai restrîns, cel puțin deocamdată. Muzica, literatura și filmul fac o notă aparte, deoarece  - chiar în lipsa ajutorului de la administrația românească sau europeană – pot fi mai ușor comercializate. Tot din motivul că se pot vinde mai ușor, anumiți creativi se îndreaptă către industria publicitară, unde pot fi, de pildă, designeri grafici sau coregrafi.

Ar trebui cultura contemporană – în sensul de artă elitistă, neînțeleasă decît de puțini - să fie în continuare susținută de stat sau ar trebui să se bazeze pe aceeași logică industrială ca și cultura de masă? Cine este popular primește bani din mediul privat, adică de la corporații sau fundații. Dar, ca și în cazul științei, probabil valorile României, în sensul de artiști talentați, se vor îndrepta spre alte meleaguri de vreme ce românii consideră că nu prea are sens să investim nici în sectoare fundamentale, cum ar fi sănătatea. „Fiecare pe cont propriu, de ce sa plătim noi taxe cu munca noastră serioasă pentru ca ei să danseze în fața unor snobi?!” gîndesc mulți.

Este greu de justificat importanța creativității artistice unei mici comunități pentru dezvoltarea spirituală a noastră, a tuturor, mai ales fiind un popor cu tradiție comunistă, în care libertatea de exprimare culturală era reprimată, iar artiștii erau un fel de meseriași. De asemenea, este dificil de stabilit ce fel de creativitate ar trebui susținută financiar, avînd în vedere că și părerile specialiștilor (criticii de artă) sînt împărțite. Pînă ne hotărîm și se găsește o soluție financiară pentru cultura românească, artistul rămîne prins în clișeul boemului care speră că posteritatea îi va aprecia geniul. Sau nici măcar atît, pentru că în timpurile noastre avem impresia că totul a fost deja făcut.

Cînd se spune că de cultură se pot ocupa doar cei bogați, nu este doar din cauză că operele de artă sînt pentru colecționari cu conturi grase, care au și timpul necesar familiarizării cu noile curente. Este vorba de lipsa de disponibilitate a unui stat sau a unei comunități locale de a oferi oportunități cetățenilor, încurajîndu-i să meargă la expoziții sau spectacole care sînt revoluționare sau pur și simplu controversate.

Imagine din spectacolul Dedublarea de Mădălina Dan.

Ştefania MUCA este doctorand în Ştiinţe politice la SNSPA şi autoarea blogului Vecina de blog.