„Muzica mea? Un lirism agresiv”

19 aprilie 2011   Dileme on-line

(interviu apărut în Dilema veche nr. 87 / 2005)

Sîmbăta trecută, în Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă, Alexander Bălănescu & Klaus Obermaier feat. Bălănescu Quartet au susţinut un concert de promovare a noului album Maria T (ERA Business). La conferinţa de presă ce a precedat show-ul multimedia, TVR i-a înmînat muzicianului de origine română o „Diplomă de Excelenţă”. Înfiinţat în 1987, Bălănescu Quartet înseamnă: Alexander Bălănescu (vioară şi violă), James Shenton (vioară), Andrew Parker (violă) şi Nicholas Holland (violoncel).

Cînd aţi plecat din România şi care este cea mai pregnantă amintire de atunci?
Am plecat din ţară în 1969, pe cînd eu aveam 14 ani, şi ne-am stabilit în Israel. Apoi eu am urmat cursurile de vioară de la Trinity College din Londra, tata m-a vizitat, şi-a găsit de lucru acolo, iar fratele meu şi mama ni s-au alăturat în 1973. Mama a murit curînd, doi ani mai tîrziu. M-am întors în România, împreună cu tatăl meu, abia în 1992, cînd am susţinut şi primul meu concert aici. A fost ocazie pe care nu am ratat-o, căci, de obicei, călătoresc numai profesional. N-am mai avut o vacanţă din copilărie. Prefer să vizitez locuri şi să am legături cu oamenii prin muzica pe care o fac.
 Mă consider foarte norocos că m-am născut şi am crescut aici. Amintirile mele din copilărie sînt pozitive şi, mai ales, muzicale. N-o să uit niciodată un concert cu David Oistrah. Aveam 9 ani, am fost la repetiţii de dimineaţă şi el mi-a semnat partitura unui concert de Brahms. Pentru că nu mai erau bilete, m-am ascuns în subsol la Ateneu toată ziua şi am ieşit abia seara la concert. O valoare pe care am luat-o cu mine este prietenia. Aveam atunci mulţi prieteni, părinţii mei la fel, şi, deşi unii ai rămas în ţară, iar alţii ne-am împrăştiat prin toată lumea, am rămas prieteni în continuare.

Succesul albumului Luminitza v-a încurajat să folosiţi în continuare muzica tradiţională ca inspiraţie? Cum receptează publicul vestic această muzică?
Maria T este, într-adevăr, următorul pas. În copilărie am fost impresionat de vocea Mariei Tănase. Am ascultat înregistrări, am citit cărţi despre viaţa ei... Cît despre public, trebuie să spun că am fost surprins. Am făcut un turneu în Anglia cu Maria T şi niciodată publicul nu m-a primit mai călduros. Publicul englez e dificil, politicos dar indiferent, şi e greu să-l emoţionezi. Cred că şi partea vizuală a spectacolului a ajutat mult.

Cîtă motivaţie personală şi cîtă dorinţă de promovare a unei valori natale se află la baza acestui album?
Aceasta ţine de bagajul meu muzical. Chiar şi înainte de Luminitza există elemente tradiţionale în muzica mea şi însăşi felul meu de a cînta a fost influenţat în acest sens. Dar e adevărat că am vrut, în mod conştient, să fac vocea Mariei Tănase cunoscută în Occident. În Franţa, cîntecele ei au fost imprimate şi a luat chiar un premiu prestigios, dar în spaţiul anglofon ea, una din marile voci ale sec. XX, comparabilă cu Edith Piaf sau Maria Callas, a rămas necunoscută.

Cum au receptat-o cei din cvartet?
Au ascultat-o şi s-au îndrăgostit imediat de vocea ei. James spune că e cîntăreaţa lui favorită, că n-a mai auzit o asemenea voce. Klaus Obermeier, artistul video cu care fac acest show, a ascultat şi a citit mult despre ea pentru că a vrut să găsească un echilibru între expresia muzicală şi imaginea abstractă. El e austriac şi spune că acolo Maria Tănase începe să devină chiar populară. Cît despre ceilalţi membrii ai cvartetului, lucrăm împreună de atîţia ani şi pot spune că ei sînt sensibili deja la muzica românească ale căror ritmuri li se par cu totul speciale. Oricum, a fost un proces interesant şi foarte plăcut.

Nu v-aţi simţit deloc complexaţi de personalitatea ei?
Aşa cum am lucrat pe compoziţiile celor de la Kraftwerk, avem un mare respect pentru materialul original. Sînt anumite situaţii în crossover cînd simţi că artiştii uzează materialul din motive comerciale. Dar noi nu imităm muzicienii tradiţionali, ci aducem materialului calităţile noastre. E un fel de colaborare.

Cum se naşte un album Bălănescu Quartet?
Eu compun, dar mereu cu gîndul la colegii mei. Contribuţia lor vine în dezvoltarea ulterioară. Într-un an doi materialul se îmbunătăţeşte mult. Ceea ce cîntăm în turnee sună mai bine decît pe CD. Sîntem complementari şi căutăm să ne armonizăm, dar nu prea mult, căci vrem să se simtă vocea fiecăruia. În afara cvartetului, James cîntă muzică tradiţională scoţiană şi irlandeză, alţii cîntă muzică de cameră, lucrează în studiou-uri de înregistrări sau sînt free-lanceri în muzica comercială. 

Cui îi datoraţi cel mai mult, muzical vorbind?
Garabet Avakian, Silvia Marcovici şi alţii m-au învăţat foarte multe. La 14 ani, cît aveam cînd am părăsit ţara, aveam cîteva cunoştinţe la bază de pe urma cărora beneficiez şi astăzi. Cu cît îmbătrînesc mai mult, rădăcinile mele muzicale devin tot mai importante. Şi de la Michael Nyman, David Byrne, John Lurie sau Gavin Bryars am învăţat multe şi, în general, lucrînd cu muzicienii pop. Sînt pasionat de improvizaţie, îmi place mai mult jazz-ul compozit: Bill Evans, Miles Davis sau Duke Ellington. Eroii mei sînt însă Bartok şi Enescu. Enescu era pianist, violonist şi compozitor, şi asta îi dădea o perspectivă foarte largă. Amîndoi au studiat muzica tradiţională şi au creat un limbaj propriu, inedit. Ei sînt modelele mele.

Cum vă definiţi muzica?
Sper să fiu de avangardă, dar nu-mi place sensul intelectual al avangardei. Cred că oamenii trebuie să înţeleagă muzica pe care o faci. Îmi plac muzicienii provocatori, care caută lucruri noi şi asta încerc să fac şi eu: o sinteză între clasic, folcloric, jazz şi electro. Mă interesează zonele muzicale între. De aceea, muzica mea e greu de prins într-o formulă. Îmi place asta, deşi creează probleme celor care o distribuie. Eu i-aş spune muzică expresionistă, bazată pe ritm şi lirism. Un lirism agresiv.

Cum poate reuşi un artist român în străinătate?
Nu-i uşor. Tinerii sînt însă deschişi să asculte şi să înţeleagă noi limbaje muzicale. Accesul la muzica lumii s-a individualizat, acum nu mai depindem de gustul caselor de discuri. Muzica se va diversifica şi mai mult şi fiecare artist poate avea o legătură mai strînsă cu un public mic dar mai credincios.

Ce regizori urmăriţi?
Cîţiva maeştrii ca Greenaway sau Angelopoulos. Foarte interesant e fenomenul filmelor asiatice, din Vietnam, Coreea, China... Este foarte la modă filmul iranian, dar pentru mine a devenit cam comercial. Văd însă că lucrurile merg bine şi pentru filmul românesc şi sper să contribui şi eu la asta. Lucrez deja cu Cătălin Mitulescu la coloana sonoră a noului său film, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, care încă se turnează. El a fost coproducător la un film al Ruxandrei Zenide cu care eu lucrasem înainte şi aşa ne-am cunoscut. 

Colaboraţi şi cu alţi artişti români?
Cu Ada Milea voi lucra la un proiect, pentru primăvara anului următor, inspirat de Insula lui Gellu Naum. Dar, sigur, aş vrea să colaborez şi cu artişti tradiţionali care, de regulă, sînt mai deschişi spre experiment decît cei de formaţie clasică. Îmi plăceau, la un moment dat, Taraful din Clejani şi Fanfara Ciocîrlia. Dar generaţia de bătrîni s-a dus şi cei tineri s-au comercializat. Este un proces care pare inevitabil: tocmai cînd au succes devin comerciali. Dar nu e peste tot aşa. Am lucrat foarte mult cu un grup unguresc, Musikas, care culeg muzică din Transilvania în fiecare an şi încearcă să înveţe de la muzicienii tradiţionali.  

Comercializarea, nu e un proces care vă ameninţă şi pe dvs.?
Nu cred că-mi stă în caracter. Aş vrea (rîde), dar nu pot! Lucrez doar ce mă interesează, fără motivaţie comercială. Aş putea să aduc pe scenă cu mine un grup folcloric, nişte dansatori şi gata! Dar nu asta vreau să fac. Eu lucrez foarte serios la orice proiect. De exemplu, la Maria T am lucrat 6 ani.

Şi acum?
Acum mă interesează fotbalul. Sînt pasionat de fotbal şi unul dintre proiectele următoare va fi o operă inspirată de jocul de fotbal: jucătorii vor fi compozitori şi, cînd vor pasa balonul, se va schimba stilul muzical.

Ca artist de avangardă, cum vă descurcaţi financiar?
Nu e uşor, dar supravieţuiesc pentru că eu combin interpretarea live şi compoziţia. Cîteodată îmi aduce venit una, alteori cealaltă. Dar e multă muncă: scriu noaptea şi ziua exersez. Mă consider, totuşi, privilegiat pentru că majoritatea oamenilor nu au şansa să supravieţuiască făcînd doar ceea ce le place cu adevărat.

Nu vă întoarceţi în România?
Nu cred că aş putea. Am devenit englez: îmi place ceaiul, cricket-ul, grădinile, fotbalul... Ţin cu Arsenal. (Rîde) Dar aş vrea să am un picior în România. Nu sînt mulţumit de cum vorbesc româneşte, îmi lipseşte vocabularul. Nu am încă o casă, dar mă gîndesc să cumpăr una pentru că mă atrage pasiunea şi entuziasmul oamenilor de aici. Ştiu că încă sînt multe lucruri urîte, dar eu simt energie pozitivă şi, ca muzician, am multe posibilităţi aici. În Anglia e greu de pătruns ca artist. Şi în societate e la fel. Trăiesc acolo din 1971 şi încă sunt considerat un străin. Dar nu-mi pasă, am prieteni. Aici am însă impresia că se pot face multe lucruri bune. Există interes şi pasiune, deşi, e-adevărat, lipseşte organizarea. Abia aştept ca România să intre în UE şi atunci va fi forţată să fie gata. Europa de Est are de oferit Occidentului talent şi chiar o anume seriozitate culturală.

De ce purtaţi pălărie în concerte?
Încerc să sugerez legătura cu muzica tradiţională. La început am folosit-o însă să-mi ascund chelia.

a consemnat Marius CHIVU

Mai multe