Muzeul total al totalitarismului

Înțeleg că la Praga există un plan de înființare a unui muzeu dedicat Memoriei Secolului XX. Cred că ideea este binevenită și taie nodul gordian al disputei est-europene privind primatul totalitarismului brun sau, din contră, al totalitarismului roșu. La întrebarea ”care a fost mai nociv?”, cehii răspund: amîndouă. Și le învelesc în același muzeu, pentru învățătura de minte.

Nu e aici doar o găselniță menită să împace și varza, și capra. Sînt mulți est-europeni invidioși pe coerența, aplombul, recunoașterea și fondurile anti-nazismului, în condițiile în care ei știu prea bine ce a însemnat comunismul. Dar nu lor li se face dreptate în primul rînd prin muzeul comun al ororilor secolului XX. În primul rînd, aici e vorba de o realitate.

Comunismul și fascismul sînt fațete ale totalitarismului care s-au potențat reciproc. Nu mă refer la polaritatea evidentă dintre URSS și Germania nazistă. Vreau să subliniez de fapt că în perioada interbelică, în țările situate între acești doi poli, ambele totalitarisme s-au intersectat profund în țesătura socială și politică. Aici ele s-au confruntat reciproc, dar mai mult de atît, ele s-au și justificat reciproc. Tocmai acest mecanism subtil al înțelegerii dintre fațetele totalitarismului se poate contura într-un astfel de muzeu al secolului XX.

Cum ar arăta muzeul la noi? I-am vedea, desigur, pe legionari, explicînd cum că de fapt arianul are un frate mai mic, daco-român și ortodox, poate nu la fel de puternic, dar la fel de antisemit și antislav ca și fratele german mai mare. Și l-am vedea și pe comunist, arătînd cum revoluția cere sacrificii și curățarea terenului de elementele retrograde, irecuperabile ale imperialismului capitalist. Dar am putea observa în plus și cum cei doi se înțeleg de minune cînd e vorba de agresiune, intimidare, impunerea forței, primatul unei persoane în fața legii, înregimentare și dictatură. Amîndoi lucrează de fapt de zor la dereglarea mecanismului democratic.

Anticomuniștii care nu sesizează interdependența și pînă la urmă izomorfismul celor două totalitarisme riscă, de cele mai multe ori involuntar, să ajungă pe panta geamănă a celeilalte mișcări. Cu alte cuvinte, și ei ar repeta greșelile interbelice privind gestionarea problemei bolșevice. Soluțiile istorice la ambele nu au fost însă totalitarismul opus, ci oferta însușită, după caz, mai mult sau mai puțin, a democrației. Așa a fost și în Germania de Vest, după război, și în țările foste comuniste după 1989.

Poate că e normală sensibilitatea dată de apropierea temporală mai mare a comunismului în experiența est-europeană a totalitarismului. Dar ca amenințare la adresa democrației, el e sincron cu nazismul - ceea ce un muzeu comun ar putea admirabil ilustra. Și nu cred că e întîmplător că tocmai cehilor, care au avut relații foarte nuanțate cu cele două tipuri de regim, le-a venit această idee.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Praga, 2015/ Ionuț Iamandi