Munții noștri aur poartă?

Articol apărut în Dilema veche, nr. 394, 1 septembrie 2011

Nota autorului, septembrie 2013: Am scris acest articol acum doi ani. Rămîn la părerea mea. Constat că, între timp, situația a rămas aceeași: Statul e în continuare incapabil să tranșeze problema. Doar că, acum, Traian Băsescu (care zicea în 2011 că nu e adeptul "lașității instituționale") se ascunde după un eventual referendum, iar Victor Ponta (care în 2011, din opoziție, tuna și fulgera împotriva proiectului) își dă pe față schizoidia: ca premier propune o lege, iar ca deputat o respinge. Iresponsabilitatea politicienilor români e, în continuare, cît se poate de mare.

Proiectul de la Roşia Montană este dezbătut, disputat, controversat de ani întregi. Cu momente de vîrf şi perioade de aparentă uitare. A revenit de curînd în actualitate după ce preşedintele Traian Băsescu a declarat că susţine proiectul „mai mult decît oricînd“. Zis şi făcut: la cîteva zile după declaraţie, preşedintele a fost la Roşia Montană şi şi-a întărit cuvintele: „Nu sînt adeptul laşităţii instituţionale. De dragul de a fi mîngîiat pe creştet de un ONG vocal, de o televiziune mai mult sau mai puţin naţională sau antinaţională, poate interveni şi laşitatea. Şi am văzut-o la foarte mulţi oameni politici. Dacă acest proiect stă îngropat din ’97 pînă acum, să ştiţi că unul dintre motivele serioase este laşitatea oamenilor politici, care nu au vrut să-i doară capul. Dacă se dădea drumul la proiect din ’97, ne găsea creşterea preţului la aur în plină exploatare“.

Ca întotdeauna după vreo declaraţie a preşedintelui, s-a creat un iureş de „ştiri“, comentarii şi vorbării. Aurul ţării – despre care nu prea vorbea nimeni pînă acum – a devenit o chestiune stringentă şi o preocupare majoră. Ziarele şi televiziunile sînt năpădite de socoteli: cît aur se extrage în lume, cîte tone avem noi, cît valorează, cîte ar reveni BNR etc., etc. Institutul Geologic Român anunţă că, pe lîngă rezervele de la Roşia Montană, există şi altele. În total, avem – cică – nişte sute bune de tone de aur sub picioarele noastre, în valoare de vreo 86 de miliarde de dolari. Şi uite-aşa, putem începe să visăm la miliardele din care ţărişoara s-ar înfrupta dacă aurul ar fi adus la suprafaţă: cică numai cel de la Roşia Montană ar face, la preţul de-acum, cam 14. Şi aurul tot creşte la bursă... O groază de bani, bineînţeles.

La o privire mai atentă însă constatăm că suma nu mai e atît de mare. Ziarele scriu că România ar fi pierdut vreo 3 miliarde de euro din cauza suspendării de la vînzarea certificatelor de emisii de carbon (pe care, din 2008 încoace, n-a fost în stare să le vîndă). Din fondurile europene de 20 de miliarde de euro am reuşit să cheltuim foarte puţin – ba chiar trebuie să restituim cîte ceva, din cauza neregulilor în folosirea banilor. După ce, la începuturile crizei mondiale, preşedintele şi premierul ne-au asigurat în repetate rînduri că România nu va fi afectată, am împrumutat peste noapte 20 de miliarde care ne ajung doar să cîrpim pensiile şi salariile. Iar datoria ţării se apropie de 100 de miliarde. Dacă mai punem la socoteală cît se pierde din cauza economiei subterane, a corupţiei, a slabei capacităţi a fiscului de a colecta impozitele, din cauza proceselor pierdute de statul român la Strasbourg pentru că nu respectă legile privind restituirea proprietăţii şi altele, constatăm că valoarea aurului „de sub picioarele noastre“ e mai mică decît valoarea banilor care se duc definitiv pe apa sîmbetei. Iar dacă ne mai gîndim cîţi bani am pierdut în ultimii 20 de ani pentru că legislaţia a fost proastă şi nefavorabilă investiţiilor, ne dăm seama că România e atît de bună la pierderea banilor încît cele 14 miliarde potenţiale de la Roşia Montană nu ne mai impresionează. Şi apoi, extragerea aurului e o activitate comercială, realizată de investitori privaţi, care vor să scoată profit. Cu ce se alege statul român din asta nu e clar, pentru că – la fel ca în cazul unor privatizări – contractul de la Roşia Montană e confidenţial. În loc să facă publice datele concrete ale contractului, politicienii preferă să vorbească despre „aurul ţării“, cu formule desprinse din retorica manualelor şcolare care ne învăţau despre bogatele resurse de petrol, aur, argint, sare etc., etc. ale frumoasei noastre patrii. Funcţionează aceeaşi mitologie naţională a „ţării binecuvîntate de Dumnezeu“, în care codrul e frate cu românul (chiar dacă îl tăiem de nu se vede!) şi „unde sapă sapa locul, sare din pămînt norocul“ (ca să citez versurile neinspirate ale lui Arghezi). Socotelile cu miliarde de euro suprapuse peste această mitologie a infinitelor resurse naturale ale ţărişoarei pot crea, în mintea multor concetăţeni, senzaţia că „aurul românilor“ e deja în buzunare. În loc să discutăm raţional despre ce înseamnă exploatarea aurului şi ce costuri (în bani, sănătate, mediu) implică, ne uităm la Roşia Montană ca la o pleaşcă.

„E nevoie de o dezbatere serioasă, bazată pe rapoartele specialiştilor“, au spus cîţiva politicieni (între care premierul Emil Boc şi Monica Macovei). În atîţia ani de controverse, specialiştii s-au pronunţat: Academia Română, Fundaţia Soros şi alte ONG-uri au adus argumente împotriva exploatării miniere. Roşia Montană Gold Corporation a răspuns cu campanii de PR, cu spoturi publicitare şi cu un lobby puternic. A organizat excursii pentru jurnalişti în Noua Zeelandă ca să le arate cum se lucrează acolo cu cianurile. Din această propagandă (care a recurs şi la alte elemente, vorbind despre numeroasele locuri de muncă şi despre viitorul prosper al zonei), a rezultat mai degrabă o împărţire a opiniei publice între susţinători fervenţi şi adversari ireductibili pe criterii emoţionale. Întrebarea fundamentală – în jurul căreia ar trebui să se adune argumentele pro şi contra – rămîne: Sîntem dispuşi, pentru a ne cîrpi sărăcia, să radem cîţiva munţi şi să suportăm, pe termen lung, consecinţele asupra mediului? Experţii care s-au pronunţat împotriva proiectului au dat un răspuns: preţul e prea mare. Statul român a bălmăjit-o pînă acum: n-a răspuns concret cu cît se aleg românii din aurul „lor“ (contractul fiind confidenţial) şi nu şi-a asumat răspunderea pentru ce ar urma să se întîmple dacă începe exploatarea. Acum, dacă Traian Băsescu a devenit preşedinte-lobbyst, la gradul de oportunism din aparatul de stat şi instituţii, se vor găsi destui care vor acţiona aşa cum presupun ei că i-ar plăcea şefului. În plus, exploatarea de la Roşia Montană a căpătat o aură de „proiect salvator al naţiei în vremuri de criză“. Or, nu e deloc aşa. E doar criză, nu e sfîrşitul lumii.

Altminteri, preşedintele are dreptate cînd vorbeşte despre „laşitatea oamenilor politici“. Dacă ne gîndim ce „performanţe“ are România în materie de pierdut şi tocat bani, mi s-ar părea un act de curaj ca decizia în legătură cu acest proiect să fie lăsată pe seama unei generaţii viitoare de politicieni, mai responsabili.