„Multimedia e poezia, decorul și costumul meu de spectacol” – interviu cu Carmen-Lidia VIDU
Este un artist spontan care combină videoproiecțiile și mijloacele filmului cu prezența live a actorilor. Cu Privighetoarea și trandafirul, Carmen-Lidia Vidu a devenit prima regizoare de teatru multimedia din țară. A alternat cu succes arta colajului cu teatrul, cu filmul documentar sau cu cel de scurtmetraj. În 2015, Carmen Lidia-Vidu a cîștigat Premiul Gopo pentru O scurtă istorie Astra Film, iar recent a montat la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfîntu Gheorge spectacolul Jurnal de România, primul episod dintr-o serie de dialoguri cu actorii din oraș.
Ce a însemnat pentru publicul de teatru bucureștean spectacolul montat în 2007 la TNB, Privighetoarea şi trandafirul?
Privighetoarea și trandafirul a avut o viață complicată. Inițial a fost interzis de Ion Caramitru care a considerat că acest spectacol este o rușine pentru Teatrul Național, apoi, mi s-a cerut să plec și să predau spectacolul producătorului, adică TNB-ului. Cu chiu cu vai, am reușit să obținem aprobarea și am avut premiera aproape neanunțată, într-o zi de joi. Spectacolul a devenit rapid lider în vînzările TNB-ului și a fost selectat de Cristina Modreanu să reprezinte Teatru Național la Festivalul Național de Teatru. Privighetoarea și trandafirul s-a bucurat de un real succes atît în Romania cît și în străinatate. S-au scris și încă se scriu lucrări la facultatea de teatru despre montarea mea. Am avut parte de un public numeros și cred că pentru mulți întîlnirea cu spectacolul de teatru-multimedia a fost o experiență nouă și fericită. Îmi amintesc că priveam publicul de la tehnic și vedeam cum, la jumătatea spectacolului, cei din ultimele rînduri se ridicau să vadă cum se scurge video-proiecția pe podea. Marius Manole făcea un rol foarte bun, iar publicul îl adora. Spectacolul e rezultatul unei echipe de nota 10 si le mulțumesc din inimă.
Alternați teatrul experimental cu videoproiecțiile. Ce reprezintă experiența multimedia?
Totul pleacă de la sunet și se continuă cu imaginea foto-video. Si totuși, nimic din toate astea nu declanșează în mine conceptul unui nou spectacol. Încep să lucrez abia atunci cînd am ceva intens de spus. Nu mă exprim doar prin teatru. Îmi place să fac scurte filme, fotografie, expoziții, experimentez zona de dans și de film. Am știut de la vîrsta de 5-6 ani să developez filme foto, am avut reportofon de mic copil, apoi camera video și polaroid. Am copilărit cu aceste plăceri care fac parte din mine la modul cel mai simplu și firesc, nu sînt un artificiu. Multimedia e poezia mea, e decorul și costumul meu de spectacol. Am încercat să renunț la video-proiecție în spectacolele mele, dar apoi mi-am dat seama că fața mi se luminează cînd se aprinde video-proiectorul și că nu e zona mea de confort, ci zona mea de bucurie.
Cum ați făcut trecerea de la teatru la film și unde se întrepătrund?
Aș putea spune că nu fac nici teatru și nu fac nici film. Cred că sînt un regizor care nu căuta să corespundă vreunei forme. Și îmi place că acum, în lume, artele dialoghează la modul cel mai concret. E realmente deranjantă tirania producătorului, a regizorului sau a actorului. Nu cred că despre asta e vorba în cultură, ci despre idei, probleme, gînduri. Fie că e artă documentară, sau teatrală, pentru mine e tot una. Mă folosesc de toate și de orice e necesar ca să mă exprim cît mai mult și mai intens. Cînd am început să fac teatru-multimedia, în 2003, cei din teatru și-au bătut joc de mine și m-au considerat o glumă, iar cînd am făcut primul documentar-animat nici nu mi s-a pomenit numele la premiera filmului. Am fost mereu un outsider, iar asta mi-a dat multă libertate, dar și multă singurătate. Mă exprim, mă confesez prin teatru, film, fotografie, sound-design, muzică, dans și nu stiu să fac nicio diferență între ele. Sînt doar forme schimbătoare.
Nu riscaţi înlocuind cuvintele cu muzică și imagine? Sau e un risc asumat?
Lucrez mult pe text, lucrez mult cu actorul și caut să fac sound-design din rostirea cuvîntului. Caut să fac spectacol, dar nu mă opresc din experiment, îmi asum căutările. Cînd lucrez la un nou spectacol, mă expun total, e un moment fragil și sensibil. Încerc mereu să caut forme noi care să vorbească pe limba unei societăți din 2016. Mai cred că teatrul riscă să devină irelevant dacă nu începe să țină cont de felul în care se dezvoltă societatea acum. Acest “acum” e extrem de important.
Unde a fost văzut ARAD. Jurnalul meu virtual și ce spații credeți că s-ar potrivi pentru proiecții?
Scurtmetrajul ARAD. Jurnalul meu virtual a avut premiera de ziua Europei în 2015 la Bruxellles. Apoi s-a proiectat la festivaluri mai mici sau mai mari sau în cadrul unor evenimente culturale. Filmul a obținut două premii internaționale: în septembrie 2015, Premiul Special al Juriului la Indian Cine Film Festival și o mențiune la Delhi Shorts International Film Festival. Mi-ar plăcea să-l văd proiectat la festivaluri dedicate tinerilor artiști și, da, m-ar bucura să-l văd la cinema.
Cum aţi reușit să comprimaţi într-o singură zi percepția orașului dvs. natal?
Anul trecut, am revenit în Arad pentru un experiment cinematografic documentar despre oamenii și locurile copilăriei mele. În scurtmetrajul ARAD.Jurnalul meu virtual sînt protagonista unei călătorii virtuale de-a lungul timpului, comprimată într-o singură zi. Alcătuit atît din momente reale, cît și suprarealiste, parțial din memoria, parțial din imaginația mea, locuri văzute de adult prin ochii copilului, momente care au modelat și au contribuit la dezvoltarea și cariera mea, filmul este o călătorie vizuală și o poveste despre maturizare, dragoste și nostalgie. Sînt o visătoare și de multe ori mă relaxez în propria imaginație. Îmi amintesc de un documentar despre Fellini “sînt un mincinos înnăscut” și de faimoasa replică: “Pentru mine, lucrurile cele mai reale sînt cele pe care le-am inventat”. Acest documentar m-a inspirat să încerc propria mea versiune a realității. ARAD. Jurnalul meu virtual este ca o mărturisire combinată cu o declarație de dragoste. Este confesiunea mea despre cum un oraș poate modela structura unei ființe umane. E o declarație de dragoste pentru părinții mei. Partea nostalgică vine din faptul că, după ani, mi-am amintit cum eram cînd eram tînără, îmi imaginam că, îndată ce voi termina liceul, voi schimba lumea. Eu am făcut parte din generația MTV, am crescut în cultura pop americană, cînd eram toți sub presiunea tinereții. ARAD. Jurnalul meu virtual este modul meu de a percepe realitatea, unghiul meu subiectiv și felul în care oamenii și lucrurile s-au intersectat cu drumul meu. Tonul filmului este nostalgic, puțin trist, puțin melodramatic, un pic narcisist, un pic de fantezie.
Vă place să luaţi pulsul orașelor. Cum aţi ajuns să filmaţi Constanța. A Dancing City?
Îmi place teribil să iau pulsul orașelor. Mă simt bine cînd mă pierd în orașe noi și nu am știut că mă pot îndrăgosti atît de tare de cei cu care lucrez si de locurile în care muncesc. E o experiență care crește în mine și-mi dă o forță minunată. E dragoste pură.
Constanţa. A Dancing City este un film-atmosferă realizat într-o săptămînă de filmare și aproape 6 luni de montaj. Constanța nu este doar un oraș-vacanță. E locul în care îți lași toată libertatea să viseze senzual. Am făcut un fel de Dirty Dancing filmat în România pe ritmuri de rock and roll contemporan și cu lumină, atmosferă și cadre inspirate de o Cuba nevizitată încă. L-am filmat ca pe o continuare firească a proiectului-platformă Dancing City, iar acum, la Sfîntu Gheorghe, am filmat deja un demo. Îmi place din ce în ce mai mult acest proiect și văd că prinde rădăcini în România. Totul ține de răbdare și de dragostea pe care o port oamenilor.
Cîmd am decis să fac ARAD. Jurnalul meu virtual, am colaborat cu Iulia Pană în calitate de co-producător. Ea a reținut intenția mea de a realiza o continuare a proiectului Dancing City și în timpul verii mi-a telefonat spunîndu-mi că sînt șanse să filmăm în Constanța. Cunosc bine acest oraș și-l iubesc de mulți ani, iar cu dansatorii sînt familiarizată fiindcă știam cît de buni și diverși sînt de pe vremea cînd am colaborat cu TV Neptun. Am fost fermecată de ei în timpul filmărilor de anul trecut. sînt tineri și trăiesc prin dans. Mulți au condiții sociale extrem de sărace și e incredibil cum se salvează prin dans. Unii practică baletul sau dansul de stradă, alții cabaretul sau dansul contemporan. Nu exagerez cînd spun că dansul e salvarea lor. Îi admir și îi respect și povestea din spatele lui. Cînd le cunoști sărăcia si faptul că nu-și permit costume, antrenamente și totuși atunci cînd dansează zboară, parca lași capul rușinat și te motivezi să le oferi cel mai bun video posibil. Apoi locurile în care am filmat au fost alese tocmai să completeze imaginea aceea de Cuba care era în mintea mea: un loc cald, plin de senzualitate, cu o frumusețe care vine din sărăcie și erotism.
Aţi lansat de curînd un spectacol la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe. În ce fel l-aţi gîndit?
Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe e un spectacol realizat pe tehnică documentară. Am stat de vorbă zilnic cu actorii, apoi am scris textele și le-am cerut să mă ajute cu fotografii și filme din viața lor. Spectacolul le aparține și pentru mine e de o sinceritate si de o forță de nedescris. Nu am cuvinte să exprim dragostea pe care le-o port celor din echipa proiectului. Toate materialele sînt documentate jurnalistic din perspectiva antropologico-vizuală a comunitaților privite din unghiul actorilor care locuiesc și activeaza acolo. Vreau să văd cum arată România mai puțin turistică și mai putin televizată.
Spectacolul de teatru, Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe ia pulsul actorului în mediul său – oraș, teatru, cartier, bloc, parc, cafenea – și investighează subtil, relatia dintre artist și comunitate. Prin ei, am descoperit orașul Sfîntu Gheorghe. Cît de mult ne influențează localizarea și cît de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? (Mai) este teatrul unul din stîlpii comunităților? Cum trăiește un actor/artist? Cum arată Sfîntu Gheorghe trăit/văzut prin ei? Sînt întrebari la care încerc să răspund prin spectacol.
Cum vă alegeţi personajele la un spectacol de tipul Jurnal de România?
Caut să-mi cunosc generația. Jurnalul s-a născut dintr-o necesitate. În 2008 am simțit nevoia să fac un spectacol despre relația mea cu Bucureștiul. Spectacolul l-am intitulat C'est pas une chanson d'amour iar actorii (Marius Manole, Paul Dunca, Istvan Teglas, Florentina Țilea) și-au scris singuri textele cu povestea lor. Fugeam prin oraș cu Ovidiu Chihaia să înregistăm sunetul Bucureștiului (metrou, țigani, fiare vechi, claxoane). Spectacolul a fost prima producție realizata de Art Link pentru Temps d’images și a fost foarte bine primit pe plan european. Așa s-a născut Dancing City, un proiect foto-video despre dans si orașele din Romania. Am fotografiat și filmat dansatori din Cluj, Timișoara, Constanța, Brasov și București. Jurnal de România e un proiect cu final deschis: în orice an pot adauga la acestă lista noi orașe și noi dansatori. Anul trecut am ales Aradul pentru a face o declarație de dragoste lui și familiei mele. Și tot anul trecut am povestit despre capitală în expoziția colaj “București. O lume de Ion Bîrlădeanu și Carmen Lidia Vidu”.
E jurnalul dvs. o formă de introspecție audio-vizuală?
Jurnalul e un cuvînt atît de copilăresc, nu am ținut niciodată un jurnal. Mi-ar fi plăcut să am unul, chiar am încercat, dar am stat prost la capitolul răbdare. Acum, pentru mine jurnalul e o călătorie, o depărtare care apropie. Elena Popa, actriță din Piatra Neamț, angajată la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfîntu Gheorghe, vorbește în piesă despre călătoria la care mă refer: “Cel mai important cadou pe care l-am primit mereu de la meseria pe care o fac a fost depărtarea, călătoria. Am fost în Nord, în Asia, în America de Sud, în Africa, am bîntuit prin Europa. Diferențele culturale te ajută sa te reîntorci acasă de fiecare dată mai înțelegător și poate mai curios fașă de propria ta cultură sau a celuilalt. Sfîntu Gheorghe nu-i un oraș tocmai ușor de înțeles, mai ales dacă pînă la 19 ani nu ai trăit într-un spațiu multicultural. Cred că am ajuns să înțeleg și sa iubesc acest oraș tocmai pentru că am avut mereu ocazia să mă distanțez de el.”
Ce alte proiecte urmează?
În acest moment sînt bucuroasă că în mai puțin de o lună voi ajunge de două ori în America, la New York și la Seattle, cu două spectacole diferit. În Cîntec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase povestea se spune din nou, însă fără clișee, fără mituri și dezvăluie un adevăr mai degrabă tragic despre omul din spatele artistului. Pentru o oră, actrița Mirela Pană o extrage pe Maria Tănase din patrimoniul universal, de pe rafturi de muzee şi din arhive prăfuite, şi ne-o oferă vie, frustă, într-o confesiune-concert.
Al doilea spectacol este Eu. O casă de păpuși. Cristina Modreanu a cîștigat o bursă Ibsen și tot ea m-a invitat să fac parte din proiect. Ibsen m-a chinuit enorm fiindcă e un autor de un realism care mă dezarma. Salvarea a venit de la actrițaAura Călărașu care s-a prezentat la casting cu un monolog foarte personal. Sper ca spectacolul să bucure publicul din America și să împart aplauzele cu toți din echipă.
a consemnat Roxana CĂLINESCU
Foto: Irina Gache