Morţi imaginare

20 august 2010   Dileme on-line

„Uneori, vrei să te omori; uneori, pur şi simplu să mori; alteori, doar să fii mort.“

Michel Schneider (n. 1944) este un psihanalist, romancier şi eseist francez. Capabil să combine cu brio preocupările sale, pasiunea pentru psihanaliză, muzică şi literatură, scrie la fel de bine lucrări de specialitate (Blessures de mémoire, Voleurs de mots), romane (Bleu passé, Je crains de lui parler la nuit) şi eseuri biografice despre Baudelaire, Schumann, Glenn Gould sau Marilyn Monroe.

În Morţi imaginare, distins cu Premiul Médicis pentru eseu (2003), ficţiunea şi analiza se îmbină pentru a descrie sfârşitul a mai bine de treizeci de scriitori, de la Montaigne la Truman Capote, trecând prin Balzac, Freud şi Nabokov. Nici urmă de macabru, de predici sau de lacrimi; apropierea de marile spirite care se pregătesc să iasă din scenă se face pe un ton grav, însă pe alocuri surprinzător de amuzant, scriitura este erudită şi, mai presus de toate, plină de umanism.

„Pe 6 iulie 1893, după ani întregi de înţepături cu seringi hipodermice, Guy de Maupassant moare în patru labe, lătrând şi curgându-i balele, cu faţa la un perete pe care îl lingea. Avea aproape patruzeci şi trei de ani. Ultimele lui cuvinte ar fi fost: «Tenebre, oh! tenebre.» Cu puţin înainte, spusese: «Unii câini care urlă exprimă foarte bine starea mea. E un scâncet plângător care nu se adresează la nimic, care nu se îndreaptă niciunde, care nu spune nimic şi care slobozeşte în noapte strigătul de angoasă înlănţuită pe care aş vrea eu să-l pot scoate… Dacă aş putea să gem ca ei, aş merge uneori, des, pe o pajişte mare sau în adâncul unei păduri şi aş urla astfel, ore întregi, în tenebre.»
În acea ultimă dimineaţă, ieşind din camera 15 a azilului de la Passy, acelaşi care găzduise nebunia lui Gérard de Nerval în urmă cu treizeci şi nouă de ani, doctorul Émile Blanche îşi ia pana şi notează în registrul bolnavilor: «Convulsiile persistă. Decedat la orele 11 ¾ dimineaţa ca urmare a convulsiilor din cadrul unei paralizii generale.» Un alt martor avea să spună: «Guy de Maupassant s-a stins ca o lampă care nu mai are ulei.»
Vroia să fie pus direct în pământ, ca arborii sau câinii. Îşi dorea «după moartea sa unirea dintre corpul lui şi mama Pământ» pentru ca, aşa cum scrisese cândva în faţa trupului neînsufleţit al lui Victor Hugo, «rădăcinile ierburilor şi ale copacilor să vină după el, să-l ia, să-l aducă din nou pe pământ, să-l poarte iar în soare şi în brize». Maupassant a fost închis în trei sicrie, de brad, de zinc şi de stejar. A avut parte de funeralii frumoase, cu Zola şi discursuri, onoruri şi femei zvârcolindu-se, jerbe şi subminiştri, la Saint-Pierre de Chaillot unde aveau să-i facă la fel şi lui Proust, cu douăzeci şi nouă de ani mai târziu, o biserică foarte literară la urma urmei şi care avea să fie rasă de pe faţa pământului în anii treizeci.“

„Flaubert a iubit femeile, a iubit cuvintele şi a iubit mai presus de toate cuvântul «femeie». «Unele cuvinte mă tulburau, cel de femeie, de amantă mai ales», scrie el, în floarea tinereţii, în Noiembrie. «Am căutat explicaţia primului cuvânt în cărţi, în gravuri, în tablouri, de unde aş fi vrut să pot smulge draperiile pentru a descoperi acolo ceva.» A dori? A căuta în corpul femeilor ceea ce se află în cuvântul femeie. A scrie? A acoperi prin cuvinte, cu o draperie, cu un văl, cu un şal de cuvinte sexul femeii pe care acest nume îl descoperă. «Ce meserie dată-n mă-sa! Să binecuvântăm totuşi chinul acesta drag. Fără el ar trebui să murim.» Flaubert n-a făcut niciodată prea mare diferenţă între a face dragoste şi a scrie. Nici între a muri şi a scrie. Dar totuşi nu e nici un fel de romantism în această alternativă. Moartea e un bordel în pragul căruia e mai bine să rămâi multă vreme. Scriitorul nu scrie pentru a nu muri, ci pentru a muri un pic mai viu.
Găsim sub pana lui o stranie reverie. Să fie îngropat printre manuscrisele lui ca Sardanapal printre comorile, femeile, caii şi sclavii lui. «Numai să dureze şi manuscrisele cât mine, asta-i tot ce-mi doresc. Păcat că voi avea nevoie de un mormânt prea mare; o să pun să le îngroape cu mine, aşa cum face un sălbatic cu calul său – acele sărmane pagini m-au ajutat într-adevăr să traversez câmpia cea întinsă.»
Pe culcuşul lui turcesc, lovit acum de moarte, Flaubert e şi cu Emma la Hôtel des Empereurs, în port. O deschidere, un balcon. O cămăruţă. Fiecare trăsătură e ca un rămas-bun. Patul din acaju scorojit cu ornamentele lui de aramă. Perdelele albastre cu flori albe. Atârnate de galerii mari din metal. Emma înecată în spermă, în păr, în lacrimi, în şampanie. Frigul care-o cuprinde, apoi sudoarea. Toate astea le-a scris, le-a rescris, nu le-a publicat. Dar nu le va lua nici în mormânt, imaginile astea scurte ale unui scriitor care moare cum îşi dă drumul o femeie, animalic.
Căci, cu cărţile e ca şi cu femeile, să termini e o prostie, spunea el.“


„Leon Tolstoi a plecat să moară departe. Într-o noapte de toamnă, fuge de soţia lui, părăseşte pe ascuns casa lui părintească din Iasnaia Poliana unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii. Are mai bine de optzeci de ani. În timpul călătoriei, răceşte şi trebuie să coboare din tren în gara Astapovo, în pustietăţile guberniei Riazan. Nu există hotel. E găzduit în camera şefului de gară. Îl apucă furia atunci când vede şase medici perindându-se pe la căpătâiul lui. Asta îi aminteşte de Moartea lui Ivan Ilici, pe care a povestit-o cu douăzeci şi patru de ani înainte. Refuză s-o vadă pe Sofia, soţia lui, sosită în grabă la locul morţii. Ea va intra totuşi la final, profitând de starea lui de inconştienţă. El o cheamă pe fiica lui Maşa, moartă de patru ani. (...)
Lasă o scrisoare pentru copii lui: «31 octombrie, orele patru dimineaţa. Mă grăbesc să plec pentru ca – de asta mi-e frică – mama să nu mă prindă din urmă.» Îi scrie celei pe care o numeşte Sonia o scrisoare de zece ori reluată. «Te rog insistent să nu ai împotriva mea, aşa cum nici eu nu am împotriva ta, nici cel mai mic resentiment.» Apoi fuge, în zori, cu treizeci şi nouă de ruble in buzunar. Aflând de plecarea lui, Sofia se aruncă în iaz, de mai multe ori. Pescuită la timp, ea refuză să mai mănânce, apoi o porneşte în căutarea lui. Întreaga familie aşteaptă moartea lui Tolstoi într-un vagon dezafectat, pe o linie moartă. El pune să se astupe unica fereastră; i s-a părut că vede un chip de femeie privindu-l. “


„În toamna aceea a lui 1926, un trandafir îl rănise pe Rilke.
Într-o zi de septembrie, la Castelul Muzot, o tânără coboară dintr-o frumoasă decapotabilă. Are douăzeci şi trei de ani şi se numeşte Nimet Elui Bey. E egipteancă, foarte înaltă, foarte frumoasă, foarte bogată. Dorea să-l cunoască pe autorul Însemnărilor lui Malte Laurids Brigge. Când se pregăteşte de plecare, Rilke se grăbeşte să taie câţiva trandafiri şi se înţeapă într-un spin. Cu mâna bandajată, apoi cu braţul imobilizat, ajunge să nu mai poată scrie, dar prietenii îl găsesc atât de plin de vervă şi de tinereţe, încât pare cu neputinţă să-i prevadă un sfârşit atât de apropiat. Este deja bolnav, iar neînsemnata înţepătură se înveninează. Îi atribuie acestei răni suferinţe şi sfârşeli şi crede că nu o să-şi mai revină. Într-adevăr, mai are doar douăzeci şi opt de zile de trăit atunci când ajunge la Val-Mont pe 30 noiembrie. Nodulii îi năpădesc gura, făcând vorbitul un chin. Se gândeşte din nou la pagina aceea din însemnări:
Dorinţa de a avea o moarte numai a ta devine din ce în ce mai rară. Încă puţin, şi o să ajungă la fel de rară ca şi o viaţă personală. Se moare de bine de rău, se moare de moartea care face parte din boala de care suferi, iar bolnavul nu mai are ca să spunem aşa nimic de făcut. În sanatorii, unde se moare cu o asemenea bunăvoinţă şi cu atâta recunoştinţă pentru medici şi asistente, se moare de obicei de una din morţile care sunt specialitatea casei; dă foarte bine.
El nu vrea ca moartea poetului să fie a oricui. (...) Refuză până şi cel mai mic calmant care i-ar fi putut zdruncina luciditatea. Alege să moară ca poet. Îşi numeşte moartea: trandafir. “


„Capote se numea pe numele lui adevărat Truman Persons. Şi-a petrecut viaţa de scriitor încercând să fie nimeni şi viaţa lui de om fiind true (adevărat), dar trecând prin toate trădările şi minciunile de sine şi îndoindu-se că e man (bărbat). Îşi lăsa foarte lungi unghiile de la degetele mari de la picioare şi îşi primea musafirii în picioarele goale. Trasând prin aer mari fluturări de evantai, vorbea cu o voce de actor prost, piţigăiată, slabă şi trenantă. Îşi lua o mutră de copil bleg si obosit. În vara aceea a lui 1984, e ajunul aniversării celui de-al şaizecilea an din viaţa lui. Agonizează sub cerul prea fals ca să fie frumos al Californiei. Joanne, în seara de 23 august, îi face o fotografie Polaroid. Chipul unui om fără vârstă, atât de extenuat încât trăsăturile îi par neclare. O ceară care s-a topit. Tot repeta că e obosit şi vroia să doarmă. La două zile după aceea, când a vrut să-l trezească, Joanne l-a găsit mort. Cel puţin asta este versiunea pe care a prezentat-o poliţiei şi ziariştilor. Legistul din Los Angeles County care a făcut autopsia a declarat decesul «din cauze necunoscute». Nu s-a găsit nici o urmă de alcool, ci mari cantităţi de droguri, din drăgălaşele acelea de pastile pe care îi plăcea să le mângâie cu vârful degetelor: Valium, Dilantin, Codeină, Tylenol, vreo două-trei barbiturice. Nimeni n-a încercat să afle dacă le-a înghiţit ca să se omoare. Uneori, vrei să te omori; uneori, pur şi simplu să mori; alteori, doar să fii mort. Capote vroia mai ales să vadă. Privirea lui cufundată în străpungerea neagră. A văzut. Moartea e un crater stins, brăzdat de prelungi luciri palide, ca şirurile argintate de lacrimi uscate pe un chip.“

Carte în curs de apariție la Editura ART.

Mai multe