Molecula morală

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din Molecula morală. Sursa iubirii şi a prosperităţii de Paul J. Zak, care a apărut în traducerea Ancăi Bărbulescu, în „Colecţia de Ştiinţă“, coordonată de Vlad Zografi, Editura Humanitas. Volumul va fi lansat duminică, 28 septembrie, la ora 17, în cadrul Bucharest Science Festival, la dezbaterea despre neuroeconomie, noua teorie pe care o propune Paul J. Zak. Vor participa Octavian Jora (redactor-șef Economistul) și Dragoș Cîrneci (doctor în psihologie, specialist în neuroștiințe).

Avînd o formaţie de economist, dar şi studii de neurologie, Paul Zak este acela care a descoperit legătura dintre eliberarea unei molecule – oxitocina – şi comportamentul empatic, pe care se bazează încrederea între oameni şi, în ultimă instanţă, prosperitatea unei societăţi. Poate că sună simplist, dar aceasta e concluzia unui spectaculos şir de experimente în care Zak a testat pornirea subiecţilor de a se încrede în semeni. Molecula morală e povestea pasionantă a descoperirilor lui Zak şi, în acelaşi timp, o construcţie teoretică seducătoare, în care se întîlnesc biochimia şi ştiinţele despre om, societate şi economie.

Cum funcţionează jocul încrederii

Jocul încrederii e un instrument de cercetare clasic în economia experimentală şi, cum ne vom ocupa de el destul de mult, hai să vedem cum funcţionează. Dacă eşti student şi îţi trebuie nişte bani, vei accepta să participi la ceva ce ţi se prezintă drept un studiu asupra deciziilor pecuniare. Intri într-o încăpere mare, ca aceea pe care o închiriasem eu la UCLA, împreună cu cincisprezece-şaisprezece străini, şi te aşezi la un computer într-unul dintre separeuri. Citeşti instrucţiunile online, care îţi confirmă că, pentru simplul fapt că ai venit, deja 10 dolari ţi-au intrat în cont, deci sînt ai tăi. Dar că în curînd ai şanse să primeşti mai mulţi. Asta deoarece computerul îi va propune unui jucător anonim, ales la întîmplare – să-i zicem Fred – să-i transfere o parte din cei 10 dolari ai lui, sau toată suma, altui jucător anonim, în cazul de faţă, tu.

Dar de ce ar face-o? Pentru că, în conformitate cu regulile pe care tu şi Fred le parcurgeţi de cîteva minute, orice sumă îţi dă se va tripla la intrarea în contul tău. Însă îngrăşarea portofelului tău n-ar fi un act complet altruist din partea lui Fred. Regulile mai spun că, dacă-ţi transferă bani, ţi se va propune ca, la rîndul tău, să-i remiţi o parte din bonusul tău triplu. Întrebarea e: o vei face? Poate avea încredere că-i vei răspunde la gest?

Frumuseţea testului constă în faptul că nu există nici urmă de presiune socială ca participanţii să aibă o conduită impecabilă: computerele nu dezvăluie cine şi ce face. Nici măcar operatorii experimentului nu recunosc indivizii decît pe baza unor coduri. Aşadar, depinde numai şi numai de tine dacă modelul moral pe baza căruia alegi să dai (sau nu) ceva înapoi e Stăpînul Universului sau Maica Tereza. Nici măcar la sfîrşit, cînd eşti plătit, nimeni altcineva nu va şti cîţi bani ai strîns, dacă nu spui tu.

Să zic că Fred ia 2 dolari din cei 10 pe care i-a primit pentru prezenţă şi ţi-i transferă ţie. Cei 2 dolari livraţi de el se transformă în 6 dolari odată ce ajung în contul tău, ceea ce înseamnă că acum ai 16 (10 + 6) dolari, iar lui Fred i-au mai rămas 8 (10–2) dolari. Aşadar, de partea ta lucrurile stau binişor. Nu ştii exact cui trebuie să-i mulţumeşti, dar ştii că te-ai pomenit cu încă 6 dolari, graţie unui binefăcător anonim de la unul dintre celelalte computere din încăpere. Mai ştii şi că binefăcătorul tău a decis să facă asta în speranţa că ai să te comporţi cum se cuvine, împărţind cu el măcar o parte din sumă. În fond, nu-ţi e prea greu să laşi acolo cîţiva dolari. Pare ceva de bun-simţ – ca şi cum i-ai lăsa bacşiş chelneriţei care-ţi aduce cafeaua. Asta face orice om de treabă, nu?

Să presupunem că te hotărăşti să-i dai înapoi lui Fred 3 dolari. Ţie îţi rămîn 13 dolari, iar Fred ajunge la 11 – un progres de 3 dolari pentru tine şi 1 pentru el, ceea ce nu e mare lucru, dar tot reprezintă o sumă mai mare decît cea iniţială a fiecăruia. Însă, la o adică, ai tot dreptul să alegi să pleci cu cei 10 dolari ai tăi de la început, plus bonusul de 6 dolari generat de Fred, fără să-i spui măcar: Mersi, fraiere.

Pe măsură ce suma transferată creşte, cîştigul potenţial devine tot mai atrăgător. Dacă Fred e foarte, foarte încrezător (sau imprudent) şi decide să pună totul la bătaie, dîndu-ţi toţi cei 10 dolari ai lui de la început, suma se va tripla, generînd un bonus de 30 de dolari, ceea ce transformă cei 10 dolari iniţiali în 40. Iar dacă eşti de o corectitudine scrupuloasă, vei împărţi noul total cu partenerul tău anonim şi amîndoi veţi pleca cu cîte 20 de dolari, adică de două ori mai mult decît aţi fi cîştigat dacă el nu s-ar fi încrezut în tine, iar tu nu i-ai fi răspuns la încredere.

Dar acum vine marea întrebare cu jackpot-ul: de vreme ce nimic nu te obligă să te dovedeşti demn de încrederea acordată şi nimeni nu ştie dacă te-ai ridicat sau nu la înălţimea aşteptărilor, de ce ai recompensa încrederea unui străin printr-un gest de reciprocitate care-ţi scoate bani adevăraţi din buzunarul tău? Dacă n-o să afle nimeni, niciodată, ce contează că te porţi ca un nemernic lacom şi-i tragi clapa celuilalt? Ei bine, conform teoriei economice care a dominat mare parte din secolul XX, exact aşa ar trebui să faci.

Economiştii se îndrăgostiseră de un concept numit „egoism raţional“, care presupune că fiecare individ ia decizii în virtutea avantajului personal şi pe baza unui calcul raţional, care îi spune unde anume se găseşte avantajul respectiv.

Teoreticienii domeniului economic se inspiraseră din ideile fizicii teoretice, mai ales din domeniul termodinamicii, cu sistemele ei de intrări şi ieşiri care evoluează spre echilibru. Frumuseţea egoismului raţional ca principiu de organizare stătea în faptul că le permitea economiştilor să simplifice enorm calculele matematice implicate în modelele lor. Dacă întotdeauna oamenii iau decizii: a) raţional şi b) pe baza interesului propriu, la construirea modelului nu mai e nevoie să se ia în considerare emoţiile, ciudăţeniile personale sau accesele bruşte de ţicneală. Fiecare individ – sau, în orice caz, persoana teoretică, aceea din lumea modelelor – îşi cîntăreşte de fiecare dată opţiunile şi alege în mod logic, în funcţie de ce e mai bine pentru sine.

Un individ pe nume John Nash, subiectul filmului lui Ron Howard O minte sclipitoare, chiar a cîştigat în 1994 Nobelul pentru economie pentru lucrările lui în care a rafinat egoismul raţional într-o formulă mai elegantă şi cu infinit mai multă greutate, numită echilibrul Nash. Conform teoremei lui Nash, în jocul încrederii reacţia corectă ar fi să păstrezi pur şi simplu ceea ce primeşti, deşi ştii că altcineva ţi-a sporit suma în speranţa că vei răspunde la fel. În aceeaşi logică, Echilibrul Nash spune că şi cealaltă persoană ar trebui să aibă suficientă judecată cît să se aştepte din partea ta la un comportament egoist şi să nu aibă încredere în tine nici preţ de un cent. În fond, nici măcar nu v-aţi salutat. Fireşte, consecinţa neintenţionată a unui astfel de comportament „raţional“ – adică a avea grijă de persoana proprie – e că amîndoi rataţi ocazia de a cîştiga, plămădind o pîine mai mare şi împărţind-o apoi.

Timp de peste un secol, ideea că bazele comportamentului uman sînt în acelaşi timp raţionale şi egoiste a fost prezentată drept adevăr imuabil în faţa a milioane şi milioane de studenţi, dintre care mulţi au ajuns, mai apoi, în fruntea celor mai puternice companii şi instituţii de stat. Aceştia sînt oamenii care stabilesc adesea standardul de comportament pe Wall Street, în guvern şi în şedinţele conducerii corporaţiilor multinaţionale. Dar, cu tot respectul faţă de John Nash şi de premiul Nobel obţinut, jocul încrederii arată că egoismul raţional nu face nici cît o ceapă degerată atunci cînd vine vorba de oameni reali.

În SUA, miza jocului a ajuns şi la 1.000 de dolari, iar în ţările în curs de dezvoltare a atins valoarea salariului mediu pe trei luni. Fie că e vorba de sume mari sau mici, de dolari sau dinari, participanţii manifestă aproape întotdeauna un comportament mai încrezător şi mai demn de încredere decît prognozează teoriile în vigoare. În experimentele derulate de mine pe baza jocului, 90% din cei aflaţi în poziţia A (cei care manifestă încredere, ca Fred) trimit bani jucătorului B (primitorului, „tu“ de mai înainte) şi circa 95 la sută din jucătorii B trimit înapoi bani – pe baza a… ce? Recunoştinţă? Un simţ înnăscut al binelui şi al răului?

Sau poate comportamentul acesta are ceva de-a face cu un anume hormon de reproducere cu însuşiri curioase, printre care se numără încrederea şi calitatea de a inspira reciproc încredere?