Moise Guran, politica și intelectualii

9 februarie 2020   Dileme on-line

Apropo de intrarea domnului Guran în rîndul celor ce au făcut trecerea de la microfon, condei și vorbă la tribună, culise și vorbărie. Lista acestora e lungă, dacă ar fi să îi menționăm pe mai recenții Rareș Bogdan și Gabriela Firea, pe mai vechii Traian Ungureanu și Robert Turcescu sau pe pionierul postdecembrist în acest domeniu, Octavian Știreanu. Moise Guran nu e, așadar, o apariție inedită în acest context, după cum nici cei amintiți nu formează în ansamblu o clasă nouă. De la ziariști precum Silviu Brucan nu putem avea pretenția disocierii activității politice de cea publicistică din vremea comunistă. Dar mi-l amintesc pe Nicolae Carandino, șeful de la „Dreptatea” țărănistă, care ajungea și el pe listă în alegerile din 1946, e drept, la coada ei, pe care oricum comuniștii au tăiat-o aproape din rădăcină. Iar înainte de război, în perioada interbelică, adeziunile politice ale publiciștilor curgeau, mai ales la dreapta și extremă dreapta. În măsura în care îl considerăm pe Mircea Eliade un publicist reprezentativ al vremii - mă exprim astfel pentru că acesta avea o statură intelectuală proeminentă încă de atunci, mai puternică decît a oricărui ziarist obișnuit - poate că e relevantă menționarea aici a trimiterii făcută de Zigu Ornea la implicarea istoricului religiilor de mai tîrziu în strîngerea cotizațiilor de la membrii Gărzii de Fier.

Și așa am ajuns ușor-ușor unde voiam. Întîmplarea a făcut ca tocmai în această perioadă să dau peste două meditații asupra relației dintre intelectuali și politică. Una îi aparține unui scriitor din perioada interbelică, cealaltă unuia din perioada postdecembristă. Ambele însă merg pe aceeași teză: statutul de intelectual este incompatibil cu cel de politician. Poate că în multe cazuri din cele menționate mai sus modelul nu se aplică din cauza slabei aderențe a subiecților la definiția intelectualului. Atunci o mare parte din discuție e inutilă, cazul e clar, e vorba de aceeași familie non-intelectuală care își mută mobila de colo-colo, din dormitorul jurnalistic în sufrageria politică. Dar dacă totuși e vorba de o implicare - mai exact, renunțare - intelectuală la trecerea în barca politică, atunci poate că textele pe care am să le citez în continuare nu sînt chiar lipsite de semnificație. Cel puțin în cazul domnului Guran, sper să mi se îngăduie să presupun cel puțin o tentație de ordin intelectual în faptul că recent a urmat cursurile unui masterat de istorie a comunismului în România, la Universitatea din București.

Primul text e scris de Mihail Sebastian la apariția celei de-a șaptea părți a romanului-fluviu al lui Constantin Stere. Cartea (În Ajun, publicată în 1935) apăruse cu o zi înainte în librării, dar Sebastian a vrut să scrie despre ea chiar dacă nu apucase să o citească. Romanul domnului Stere, scria Mihail Sebastian, este „un fenomen excepțional în viața publică românească. Este singurul caz cînd politica înapoiază literaturii o energie pe care i-a răpit-o.” Și aici începe partea „teoretică”, interesantă pentru discuția noastră: „De obicei convertirile la politică sînt irevocabile. Nimeni nu se mai întoarce de acolo. Politica are ceva fascinant poate, dar și ceva sterilizant. Ea rupe contactul cu tot ce îi este străin. Ea nu cunoaște decît propriul ei orizont și nimic dincolo de el. Ea izolează inteligența într-un domeniu închis. Nu există comunicație între politic și spiritual.” Mihail Sebastian, care are mai multe texte despre implicarea intelectualilor în politică, explică mai departe ce vrea să spună cu această veritabilă „gaură neagră” politică în care pier scriitorii. Climatul politic, spunea el, „dizolvă repede conștiințele complexe și le reduce la același scepticism pustiu, comun tuturor oamenilor politici, oricare le-ar fi calitatea individuală.” În schimb, în sens invers, „cultura i-a dat adesea politicii material și oameni.” O afirmație pe care nu insistă, exemplele fiind probabil notorii și nu e exclus ca Sebastian să se fi gîndit, fără s-o mai spună, chiar la prietenul său Eliade. Tocmai de aceea, Sebastian găsește „patetic” exemplul lui C. Stere care, „după o lungă și agitată viață publică, atunci cînd crede că a sosit momentul socotelilor supreme, abandonează tribuna și revine la carte.”

„Prin ce miracol un om căruia nu i-a fost cruțată nici una din greșelile, ororile și violențele politicii, prin ce miracol un astfel de om își poate păstra sîmburele de candoare intimă, necesară literaturii? (...) E un exemplu de vitalitate, de bravură, de încredere în destin și de iubire de viață. (...) Dincolo de literatură, acest fapt prețuiește prin semnificația lui umană. Este un mare semn, chiar dacă n-ar fi o mare operă”, scria Mihail Sebastian.

Celălalt text îi aparține unui autor contemporan despre care se vorbește prea puțin și despre care, chiar dacă prin absurd ar fi să înceapă să se vorbească, ar fi deja prea tîrziu pentru el. Radu Solcan - căci la el mă refer - a meditat în dese rînduri asupra profilului intelectualului postdecembrist. Mi s-a părut că am găsit la el o explicitare a „climatului politic” de care amintea Sebastian: „Logica demersului intelectual și a celui politic sînt incompatibile”, scria Radu Solcan în Jurnalul său, apărut postum în 2019. Și acest lucru, continua el, se vede cel mai bine în cazul disciplinei de partid. „Un politician trebuie să reunească o coaliție, să obțină sprijin din locuri foarte diverse. Criticile sale către interiorul partidului trebuie să fie constructive și, vrea, nu vrea, trebuie să închidă ochii cînd este vorba de defectele celor din partid, pentru a nu reduce credibilitatea partidului. În schimb, critica intelectuală, chiar dacă este una chibzuită, nu poate să se bazeze pe compromisuri și alianțe. Nu se pot construi argumente recurgînd la compromisuri și alianțe.” O frază pe care o repet: „Nu se pot construi argumente recurgînd la compromisuri și alianțe.” Intelectualul lipsit de posibilitatea argumentului e anulat. Mie mi se pare o descriere sinonimă cu cea a „dizolvării conștiințelor complexe” de care vorbea Sebastian cu vreo 75 de ani înainte.

Oricum, mi se pare interesant un exercițiu: a trecut cineva testul Stere după 1990? S-a întors cineva din „moartea politică” la viața intelectuală? În sensul strict al exemplului lui Constantin Stere, „întoarcere” înseamnă operă, ci nu simpla chibițăraie gazetărească. Nu voi risca eu răspunsurile, fiecare dintre cei ce se simt vizați ar putea să o facă, dacă socotesc viabil un astfel de test.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: www.cdep.ro

Mai multe