Mindfulness, filozofie sau modă?

Mindfulness-ul este un concept care își are rădăcinile cele mai importante în filozofia orientală, în budism și hinduism. În context filozofic și religios, termenul este strîns legat de meditație și alte practici precum yoga. În lumea vestică, mindfulness a pătruns în context secularizat, în domeniul academic din SUA sau în practica psihoterapeutică. La nivel psihologic, conceptul de mindfulness are o gamă largă de aplicații, fiind la baza unor metode și tehnici foarte eficiente în managementul stresului sau terapia depresiei și a anxietății. Mai tîrziu, aplicațiile lui s-au extins la domenii mai vaste precum gestionarea emoțiilor, parenting, educație relațională etc.

Definit concret, mindfulness înseamnă „a fi prezent” în momentul de față, a fi conștient de ceea ce ți se întîmplă, o formă de analiză, la rece: gîndesc că gîndesc, conștientizez ce simt, înțeleg ce mi se întîmplă, eu sînt prezent aici și acum.

Conceptul este un instrument valoros pentru echilibrul nostru emoțional. Cînd  ne confruntăm cu o suferință, cînd durerea unei pierderi sau anticiparea unui eșec ne tulbură, putem deveni prizonierii propriilor noastre căi de a rezolva problemele. Căci cele mai disfuncționale și dificile strategii pe care noi le avem – cele de coping, de a face față,  într-un mod de criză sînt tocmai strategii de disociere, de evadare: să nu te gîndești la ceea ce ți se întîmplă, să bagi emoțiile negative sub covor, să te gîndești la altceva. Or acest tip de strategie nu face decît să perpetueze și să accentueze problemele de care vrem să scăpăm. Așadar, mindfulness-ul poate fi un exercițiu foarte bun cînd vine vorba despre anxietăți sau de adicții – disfuncționalități care au la bază acel mecanism al evadării constante, al fugii de emoții care ni se par de netolerat, ignorînd faptul că tocmai această evadare ne alimentează în continuare și mai mult anxietățile și dependențele.

Mindfulness-ul poate fi privit și ca atitudine pe care o poți exersa cu sau fără sprijin, și o poți dezvolta printr-o serie de exerciții care să se focalizeze atît pe ceea ce gîndești, dar și pe corp. Există tehnici și metode de a exersa sau a practica această stare de conștientizare și prezență acută, cele mai multe dintre ele pornind de la senzațiile și percepțiile propriului corp. De la exerciții de relaxare și respirație în care să fii conștient ce se întîmplă cu corpul tău (extrem de utile pentru  noi, cei care trăim într-un mediu urban, deconectați de corpul nostru) pînă la cele de meditație, există mijloace prin care ne putem antrena pentru a fi mai conștienți de sine.

Bineînțeles, există și dificultăți în practicarea mindfulness-ului. sîntem atît de obișnuiți să fugim de propria suferință încît confuntarea cu propriile emoții, accesul la ceea ce nu ne-am permis să simțim și să procesăm, poate fi privit ca o amenințare copleșitoare. În unele contexte, persoane care se luptă cu anxietatea și depresia pot ajunge într-o stare în care elimină factorii de distragere, încearcă să se conecteze la propriul corp și devin copleșiți de intensitatea trăirilor.

O altă dificultate este legată de procesarea suplimentară de care are nevoie creierul nostru pentru meta-analiza comportamentului, a propriilor gînduri și reacții. Creierul nostru este capabil de prize de conștiință, de momente în care ne conștientizăm pe noi înșine dar procesarea paralelă nu este posibilă. Orice sarcină suplimentară de analiză, înțelegere, conștientizare consumă ceva din resursele creierului și încetinește unele procese pentru că fiecare sarcină stă în așteptare pentru a fi realizată în faze scurte, succesive. Astfel, deși pentru procesarea și gestionarea emoțiilor, cît și pentru crearea unui spațiu intim într-o relație, starea de mindfulness este un instrument necesar și extrem de util, există unele procese pentru care avem nevoie de toată energia disponibilă conștientizarea continuă nu este productivă.

Există studii consistente legate de faptul că noi sîntem fericiți și productivi mai ales cînd reușim să intrăm într-o stare care se numește „flow”. Această stare de flux apare atunci cînd faci ceva de care ești pasionat și timpul se oprește în loc, nu mai simți nimic nu te mai concentrezi asupra ta deloc, sau aproape deloc, devii una cu obiectul muncii și concentrării tale. E situația pianistului care se așază în fața pianului și pune degetele pe clape - nu mai există nimic în univers pentru el. E cazul matematicianului care e fascinat și provocat de o problemă sau de frumusețea unei ecuații. I se întîmplă medicului care petrece ore întregi pentru o operație complexă.

Din această perspectivă, există un „pericol”  al mindfulness-ului ar fi suprautilizarea. Cînd îmi propun să fiu atît de conștient și de prezent în fiecare moment din viața mea și fac dintr-un instrument un obiectiv în sine, pot ignora sau chiar dezechilibra aspecte care țin de muncă sau de procesul creativ. Așa cum retina obosește dacă stai tot timpul cu ochii focalizați pe un obiect, nu poți sta în mindfulness tot timpul: e un exercițiu, o atitudine, un instrument de aplicare a unei filozofii de viață. Prin suprautilizare și trivializare, poate deveni o “modă”, un alt cuvînt golit de semnificație din vocabularul omului postmodern, urban, (hiper)consumator de servicii și experiențe.

Ca atitudine, conștientizarea propriilor trăiri presupune deschidere spre sine,  acceptare a ceea ce sînt ca om în lume și explorarea continuă a universului meu interior. Obiectivul este transcendent.

a consemnat Stela GIURGEANU