Merry Christmas, Mr. Lawrence

17 decembrie 2014   Dileme on-line

Joi, 18 decembrie, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC are loc ultimul Cineclub pe anul 2014. Va fi proiectat filmul Merry Christmas, Mr. Lawrence, regizat de Nagisa Ôshima în 1983. Discuția cu publicul va fi moderată de Andrei Luca și Andreea Mihalcea.

***

 „Erau un popor de oameni neliniștiți care nu puteau să facă nimic pe cont propriu. Așa că au luat-o razna, en masse. Doamne, aș vrea să nu mă mai lovească.ˮ[1]

„Merry Christmas, Mr. Lawrenceˮ e probabil unul dintre cele mai atipice filme de tip POW (prisoner of war film) prin contrast cu tradiția comercială a acestui gen, care plonjează într-un discurs despre război înțeles ca paradigmă în care ambele forțe conflictuale au dreptate în raport cu propriul sistem de referință, pentru a scoate la iveală o reprezentare nuanțată a homoerotismului și a violenței și care denotă în primul rînd rafinamentul regizoral de primă clasă al lui Nagisa Oshima.

Plasat narativ în timpul celui De-al Doilea Război Mondial pe insula Java, unde un detașament de soldați britanici sînt luați ostatici de către japonezi, universul digetic „real-obiectivˮ structural concentric este „bombardatˮ periodic prin diverse iruperi ireale subiective de o natură aproape halucinatorie, pînă în punctul în care personaje precum liderii celor două facțiuni dezvăluie simetric (dar nu simplist) înțelegeri culturale mult mai ample și contradictorii a codurilor războiului, unul pragmatic și calat pe supraviețiuirea individuală, cel vestic-britanic, în vreme ce în codul estic-japonez primează ordinea colectivă care trebuie menținută inclusiv cu prețul sacrificiului de sine.

Tabăra e condusă de căpitanul Yonoi, interpretat de Ryûichi Sakamoto  (care semnează de altfel și coloana sonoră de insipirație electro a filmului), un lider japonez de o conduită vădit aristocratică, secundat de mult mai grobianul sergent Hara, jucat de regizorul japonez Takeshi Kitano, iar detașamentul englez se află sub comanda unui britanic get-beget, căpitanul Hicksely (Jack Thompson), efasat de adevăratul lider înnăscut, nou-venitul Jack Celliers (David Bowie), ofițerul Lawrence (Tom Conti) fiind cel care face legătura, din toate punctele de vedere, între cele două culturi și forțe beligerente fiind și singurul care încearcă să înțeleagă lucrurile ambivalent. Acțiunea decurge cumva din biografiile și predispozițiile personajelor enumerate mai sus, concentrîndu-se pe fascinația pe care Celliers o exercită asupra lui Yonoi, fascinație a cărei natură și ale cărei ramificații constituie ceea ce s-ar putea numi convențional miezul și înțelesurile duble ale filmului. Subiectul homosexualității, privită majoritar sub un unghi punitiv (al personajelor), e introdus explicit mai întîi prin prisma unui conflict secundar, violul unui soldat olandez de către unul japonez, pentru ca mai apoi să capete niște dimensiuni mult mai ample și mai ambigue din momentul în care Yonoi îl întîlnește pe Celliers, ambii de o fizionomie androgină hipnotizantă. Funcția lui Yonoi și ireverența (nu dificil de imaginat) intrinsecă a lui Bowie duc în mod evident la o rezolvare narativă exterioară de asemenea punitivă, însă între aceste două momente se derulează un ritual de seducție și reprimare a (homo)sexualitățiii, coregrafiat într-o cheie stilizată, secvență cu secvență, în care se pot identifica referințe compoziționale la „Patimile Ioanei d’Arcˮ al lui Dreyer sau la reprezentarea Sfîntului Sebastian, ritual scindat între diurn, cotidianul taberei, și nocturnul de un albastru electrizant în care sclipesc cei doi ochi de culori diferite ai lui Bowie. Trav-urile lente înainte și înapoi ale camerei corelate cu o coloană sonoră de cele mai multe ori eerie dau naștere gradual unei senzații de stranietate viscerală, în termeni de experiență de vizionare, iar violența și sîngele ocazional de pe ecran, și ele corelate cu simboluri vizuale sexuale, conduc înspre o viziune fetișistă a dorinței care planează deasupra evenimentelor. Într-un fel, amenințarea iraționalului e tot timpul prezentă într-o formă fantomatică și atunci cînd este scoasă la iveală explicit, de pildă, printr-un flashback din copilăria lui Celliers - o amintire din care se înțelege vinovăția acestuia pentru faptul de a-și fi „trădatˮ fratele mai mic (în cuvintele lui)- continuă să emane stranietate, dar rezultată dintr-o cromatică extrem de stridentă fundamental diferită de restul filmului.

Spuneam la început că filmul denotă în primul rînd rafinamentul regizoral al lui Oshima iar unul dintre argumente s-ar putea baza pe faptul că mizanscenază un număr mare de secvențe „memorabileˮ - tortura soldatului violator, cîntecele funebre cîntate de soldați în cor în omagierea morții soldatului olandez, procesul lui Celliers, alinierea soldaților pregătiți să-l execute pe Celliers înlănțuit, soldații britanici mărșăluind muribunzi, momentul în care Celliers îl sărută în public în slow-motion pe Yonoi, capul lui Celliers ieșind din nisip înainte de a muri, figura sergentului Hara urîndu-le britanicilor „Merry  Christmasˮ într-o engleză sincopată, ș.a. - , fiecare din ele sugerînd stări și stîrnind reacții în spectatori foarte diferite între ele, fără ca natura alegerilor formale să fie una gratuită sau independentă de diegeză, în așa fel încît complexitatea lui „Merry Christmas, Mr. Lawrenceˮ derivă dintr-un amalgam impresionant de emoții și trăiri, adesea contradictorii, de la cruzime, nostalgie, vinovăție, camaraderie, onoare, umor, și naivitate.

[1] replică a lui Lawrence din film

Mai multe