Măștile lui Ianuș
Fratele începător Marius, Jos masca, Marius Ianuș! Cele mai reușite versuri ale poetului, cu o prefață de Paul Cernat și o postfață a autorului, Editura Garofina, 2015.
Despre Marius Ianuș s-au spus multe. Și bune și rele. A fost deopotrivă apreciat și contestat. Cert este că poezia lui nu a lăsat pe nimeni indiferent. Cei care l-au contestat au făcut-o cu patimă, cu violență, iar ceilalți s-au întrecut în verdicte critice entuziaste și maximale: „cel mai bun și mai puternic poet afirmat la noi în ultimii 20 de ani” (Paul Cernat), „cel mai bun poet al generației tinere” (Daniel Cristea Enache), „o revelație a ultimilor ani de poezie” (Iulian Boldea), „o poezie care sugerează un rău acut de existență și o stare de spirit specifică acestor copii ai revoluției în lumea impură a tranziției noastre” (Eugen Simion), „cel mai cunoscut poet român, cel în urma căruia se impune, în sfîrșit un nou realism, atașat unei alte realități” (Alexandru Matei).
Deși nu mă opun categoric fagmentelor citate mai sus, cred totuși că nu trebuie uitat faptul că poezia douămiistă nu se rezumă doar la o singură direcție, al cărei vârf de lance ar fi Marius Ianuș. În nici un caz. Autori precum Dan Sociu, Radu Vancu, Claudiu Komartin sau Teodor Dună (atît de diferiți între ei) reușesc prin scrierile lor să insereze tot atîtea contrapuncte în discursul poetic al ultimilor 15 ani. Se vede limpede că poezia douămiistă nu este una de pluton, ci una care propune – în ansamblul ei – un discurs eteroclit.
Marius Ianuș este, înainte de toate, acela care și-a asumat acut, sincer, deschis, scandalos, avangardist poezia ca pe o nebunie personală, ca pe un pact esențial între realitatea sălbatică și corozivă a anilor ’90 - ’00 și destinul său fluctuant, atipic, compus dintr-o serie de eșecuri asumate brutal până la capăt. Poezia e viața resimțită ca pe o stare de necesitate, turbulentă, atroce. Critica literară, atunci cînd discută astfel de cazuri „la limită”, se grăbește să recurgă la unele clișee de gândire: „scriitorul ia totul de la zero”, „poetul respinge tot ce s-a scris înaintea sa” etc. E o gîndire comodă, deloc sensibilă la nuanțe. În cazul lui Ianuș nici măcar nu se pune problema să respingă ce s-a scris înaintea sa. Ianuș nu se luptă cu literatura. Aceasta e un dat ce se regăsește undeva într-unul din straturile personalității sale problematice. El se luptă cu viața, cu tot ce-l înconjoară, cu toate cutumele existenței, cu toate barierele mentale. Își asumă o condiție joasă, se revendică de la un underground neviciat de recunoașterea rapidă a meritelor sale literare. Ca și Angela Marinescu, el nu are ce căuta în mainstream pentru că și-ar pierde miza esențială a poeziei sale, o poezie generată de amintitele ratări succesive recunoscute/ asumate cu o sinceritate pe care poetul însuși o consideră – în Cartea de vizită a unui poet – a fi mai mult decât autenticitate: „Ei au bani pe stradă și așteaptă / să le mai dai și tu, pe stradă. / Ei intră în creierul tău în apartament / și creierul tău e împroșcat pe stradă. / Ei te fac să cumperi coca-cola pe stradă! / mă piș în cocacola pe stradă! / Ei aleargă pe stradă și vor / să alergi ca ei! / Sunt beat pe stradă! / Am fugit de la spitalul de nebuni / în pijama și cu șlapi în picioare, pe stradă!” („Manifest fracturist. Pe stradă").
Poezia lui Ianuș pare scrisă cu energia unui narcoman, ca să-l parafrazez pe Kerouac. Dar la acest poet nu substanțele interzise provoacă o percepție modificată a realității, ci trăirea intensă, totală, modifică realitatea. Doar singurătatea e o prezență concretă. Important, scriitorul își reprimă orice formă de autoînduioșate. El nu analizează, ci expulzează: „Am nevoie de cineva... ascultă... / Și un buldozer care te calcă pe nervi are nevoie / de cineva... / Și un cîine cu ochii plîngăcioși care amușină / o ladă de gunoi. / Și o cerșetoare nebună care se bîțîie la o / gură de metrou. / Și toți oamenii din spitalele în care am zăcut cu lunile. / Și toate macaralele care și-au ridicat gîturile / melancolice în spații virane, / de parc-ar fi trebuit să-și înfigă / căngile lucitoare în lună” („Explicîndu-i unui vagabond ce-i poezia").
Cartea de față conține totuși mult prea puține texte din „anii nebuniei”. Îmi pare rău că i s-au părut „reușite” atît de puține poeme. Acestora li se adaugă mult mai multe fragmente din cărțile mai noi. Au și ele frumuseșea lor, mai mult, într-un teatru al măștilor acestea sunt absolut necesare. Multe texte din volumele Refuz fularul alb, Vino, Măicuță! și mai ales din Scrisori către prințesa prințeselor de hîrtie sînt poezii adevărate, rezistente în orice context ar fi ele citite. Și totuși, nu e păcat să se lepede de atît de multe poeme?
Marius Ianuș își înțelege demersul său scriitoricesc (nu spun estetic) ca pe o misiune personală. E treaba lui și numai a lui. Mi se pare destul de pătimaș încă. Dar și patima asta isihastă (ce oximoron!) poate nu e altceva decît tot o mască. Așa că repet după el: „Jos masca, Marius Ianuș!”.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.