Mărţişorul lui Arghezi

O zi de dumincă e momentul cel mai bun să faci o vizită la casa lui Arghezi. Dacă vrei să ajungi la Mărţişor, trebuie să treci pe lîngă cel mai nou şi mai mare mall din România. Cînd Arghezi a cumpărat terenul, în 1926, avea 46 de ani şi cartierul era unul liniştit şi retras, la marginea capitalei, în fosta mahala “Cărămidarii de Jos”. În apropiere se aflau închisoarea Văcăreşti şi cimitirul. Acum muzica de la centrul comercial îşi face simţită prezenţa. De jur împrejurul clădirii s-au construit numeroase vile, dar locul rămîne, totuşi, parcă rupt dintr-o carte de poveşti.

După ce treci de un şir de blocuri, pe o stradă îngustă, ajungi la un gard verde de lemn. Intri şi în faţă ţi se deschide o livadă cu pomi, iar în depărtare se zăreşte şi casa albă, cu acoperiş roşu, ea însăşi un fel de “mărţişor”. Casa a fost terminată în 10 ani, după planurile scriitorului, şi construită dintr-un material foarte modern la vremea respectivă, niste bîrne confecţionate din bambus şi ciment, importate de un constructor italian.

Într-unul dintre corpurile de clădiri, Arghezi şi-a făcut propria tipografie, naţionalizată şi dezmembrată în anul 1948. Aici a tipărit şi Biletele de papagal. Am cumpărat cîteva exemplare din holul clădirii. Pe lîngă fotografii, în “Potigraful Mărţişor” se mai găsesc „cartea de tipograf", „brevetul de meserie" şi casete pentru litere. Tot aici se păstrează şi uneltele folosite pentru prepararea vinului şi a mierii etc.

Uşor, uşor, îţi dai seama că la Mărţişor nu a fost doar o casă, în care Arghezi a locuit alături de soţie şi de cei doi copii, ci o lume întreagă pe care şi-a creat-o, departe de zgomotul oraşului. În anii ’50, cînd lui Arghezi i se interzisese să publice, se spune că scriitorul a trăit din vînzarea cireşelor din propria livadă. Mult timp mi-am imaginat că ar fi vorba despre o poveste romanţată. Cînd am ajuns la Mărţişor m-am gîndit că e adevărat şi cred că trebuie s-o fi făcut cu mîndria gospodarului şi cu cea mai mare naturaleţe. Şi cu un fel de bucurie că şi-a construit şi pe pămînt un univers-cuib care să-l protejeze.

Vizitarea casei nu face decît să-mi confirme că toate obiectele păstrate, cele 7.000 de cărţi rămase, fotografiile, valizele de călătorie, bastonul, fac parte dintr-o istorie personală extrem de complicată. Totul e acolo, într-un fel de intimitate calmă, voluptoasă.

Casa nu e mare, îmi vine să zic că seamănă cu o casă de ţară, simplă şi caldă. Trebuie să-i fi plăcut cu adevărat aici din moment ce a vrut să fie înmormîntat în grădina casei, alături de soţia sa, Paraschiva.

Cred că o lume de felul celei construite de Arghezi la Mărţişor, populată doar de fiinţele dragi şi de vietăţi de tot felul, de la iepuri la pisici, de lucruri care-i făceau plăcere scriitorului, te protejează şi te face mai liber. Revolta sa interioară avea nevoie de o compensare, de un punct de sprijin.

Am plecat uşor melancolică, gîndindu-mă la omuleţul simpatic, cu basc şi cu minte sclipitoare… La tot ce-a scris. Mi-am imaginat pentru o clipă că a rămas pe alee, petrecîndu-ne cu privirea, pînă am tras după noi poarta de la stradă. Şi, nu ştiu de ce, mi s-a făcut o poftă nebună să recitesc Cimitirul Buna-Vestire.