Maria, la chiave!
Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh, Editura Paralela 45, 2015.
Deși încă tînără (n. 1982), Maria Pilchin are deja un profil bine conturat. Este unul dintre cei mai buni și mai atenți critici literari de azi din Republica Modova, fapt dovedit de numeroasele articole publicate în presa literară, dar și prin cărțile sale Praguri critice (2013) și De mînă cu Marele Joker. Eseuri literare (2013). Ca poetă nu s-a grăbit să debuteze şi acest lucru e vizibil în cartea ei Poeme pentru Ivan Gogh.
În discursul ei, percepţia intensă a sinelui şi a realităţii din jur coexistă cu şarjele ironice şi autoironice. Poeta face un joc dublu: pe de o parte conversează cu cititorii (le face cu ochiul) şi, pe de alta, îşi fortifică un spectru grav din care nu lipseşte un anumit erotism ponderat. Portretul lui Ivan Gogh se poate desluşi din mai multe fragmente lirice unificate prin acest gen de erotism. La acest capitol amintesc doar poemul "Pupa Russa". Cartea e dominată de multe trimiteri livreşti ce nu dăunează deloc naturaleţei şi autenticităţii scrierii. Dar ceea ce este cu adevărat remarcabil în cartea Mariei Pilchin constă în asumarea totală a unor perspective sociale şi ideologice: „solomon să decidă / cîtă carne din noi / e valahă şi cîtă rusnacă / să taie ca în curechi (să fie iertat regionalismul) / ca-n varză să taie/ şi aşa dezmembraţi / să vedem la cîntar / cîtă latinitate şi / cîtă sare slavă / să punem în bucate/ dacă e petrecere/ petrecere să fie”. În alt loc, feminitatea şi nuanţele ideologice fuzionează: „sînt rusoaică la bucureşti/ şi româncă la moscova / dar în patul tău/ sînt femeia de iubit / femeia de atins / femeia de legănat” („femeia de iubit”). Acesta mi se pare unul dintre cele mai frumoase poeme din întreaga carte.
Poezia Mariei Pilchin nu este una foarte comodă. Deși evită manierele alambicate de exprimare, deși preferă frazele simple, scrisul ei e încărcat de o componentă etică problematizantă și problematică. Scriitoarea se străduie să înțeleagă o realitate (a gîndirii), dar nu pentru a o tolera și asimila, ci pentru a o declișeiza. Lumea Mariei Pilchin se redefinește în funcție de perspectiva din care se lasă observată. „Jocurile privirii” generează un lirism tăios și ușor angajat. Poeta parcă ne-ar obliga să înțelegem lucrurile la fel ca ea. Voi reveni la această idee la finalul comentariului meu. Iată un exemplu, zic eu, concludent: „x spune că y a fost turnător / y spune că x mai este / aşa cum ar striga tata / că mama-i o curvă / iar mama ar şopti / că tata-i beţiv / toţi / sînt iuda să-nţeleg / dar cît de uşor este / să îl iubeşti pe isus / încearcă să-l iubeşti pe iuda / poate aceasta / e dragostea adevărată / căci fără iuda / nu ne mîntuiam” („încearcă să-l iubești pe iuda”).
Erotismul atipic la care am făcut deja referire se revendică de la o suprapunere de planuri aparent incompatibile. A încerca să te regăsești sau să te împlinești ca femeie într-o existență în care sentimentul iubirii e atrofiat, secătuit sau complet străin de sensurile sale originare. A iubi înseamnă a alege drumul cel mai ocolit cu putință, a ieși, cum am mai spus, din clișeu sau din convențiile comode ce epuizează ființa: „după ce ne iubim / toată noaptea / sau stăm treji / unul lîngă altul / facem riduri / ochii se sting / îmbătrînim / ne urîţim / cu tine / nu mi-e frică / nici de moarte” („iubirea și estetica urîtului”). Textul citat nu este suficient pentru ilustrarea ideii expuse mai sus. Există însă multe alte fragmente complementare poemului transcris. Iubirea și frica, angoasa socială și frisonul identitar fac parte din același corp textual ce nu respinge nici un organ vital. Eu zic ca e o performanță să abordezi atîtea teme și să le distribui într-o partitură unică.
Placheta are și scăderi evidente pe care nu mă feresc să le numesc. Maria Pilchin îmi dă uneori senzația că nu știe să taie, să elimine din poemele sale un oarecare surplus. Sigur, acest lucru e valabil pentru foarte mulți scriitori. Unele texte mai puțin realizate păcătuiesc prin persistența unor tautologii de expresie sau de imagine. În alte situații, autoarea mizează poate prea mult pe unele jocuri lexicale cam răsuflate. Toate aceste minusuri se vor remedia odată cu limpezirea discursului liric. Vorbim totuși de o carte de debut în poezie, una ușor supraevaluată de critica de întîmpinare.
Pentru a evolua cu adevărat, pentru a depăși vulnerabilitățile de care suferă în prezent, scriitoarea trebuie să găsească acea cheie cu ajutorul căreia să aibă acces la unele predispoziții lirice, cărăra nu le-a aflat deocamdată forma optimă de expresie. Așadar, Maria, la chiave! Și nu o zic doar ca să citez o expresie dintr-un film celebru. Neajunsurile amintite nu afectează decisiv prospețimea expresiei, vitalitatea remarcabilă a ansamblului. Maria Pilchin contrazice de multe ori orizontul de așteptare al cititorului și-i impune acestuia, aproape dictatorial (aici e punctul forte), perspectiva sa eliberată de constrîngeri și de clișeele de percepție a realului.
Șerban Axinte este scriitor și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iași. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameșteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.