Marele «complot federalist»

 În ultimele săptămîni, fiascoul formulei "despotmolire + austeritate", adoptată pînă acum pentru a trata convenabil criza mondei euro, a generat apariţia unei certitudini din ce în ce mai împărtăşite: singurul mijloc de a ţine în picioare o uniune monetară şchioapă este să-i dai picioarele pe care nu le are – din cauza, printre altele, şi a eventualului refuz al alegătorilor, aşa cum s-a întîmplat cu respingerea proiectului iniţial de Constituţie europeană, în timpul referendumului din 2005, în Franţa şi Olanda. De exemplu, o uniune bugetară şi bancară. Pentru a o guverna, nu putem face economie în domeniul vreunei forme mai mult sau mai puţin reuşite, a unei uniuni politice. Statele Unite ale Europei, care, pînă în prezent, aparţineau legendei, ar deveni astfel realitate.

În paralel, pe bloguri ca şi pe surse mai autorizate, au început să circule teorii ale complotului care afirmă, în substanţă, următoarele: dacă austeritatea şi teama de o prăbuşire a unui segment major al economiei continentului sînt necesare pentru a învinge rezistenţa alegătorilor naţionali, şi a face astfel pasul decisiv într-un proces care lîncezeşte de aproape 60 de ani, este oare posibil ca elitele europene să aibă conştiinţa faptului că au "gestionat criza" zonei euro lăsînd-o să se agraveze timp de patru ani înainte de a începe să recolteze fructele panicii. Potrivit unei deja celebre formule, TINA – "There is no alternative", nu există altă alternativă? 

Istoricul britanic Niall Ferguson este convins: "Cred că artizanii uniunii monetare ştiau deja că modelul lor [care era imperfect şi nu prevedea nici o clauză de ieşire] va duce la o criză şi criza va duce la o soluţie federalistă", afirma el recent într-un interviu acordat Sunday Times, citat de Il Foglio. "Era de fapt singura posibilitate de a ajunge la federalism".

Teoria "şocului necesar" este una clasică a contra-culturii, de la bănuielile care au înconjurat atacul de la Pearl Harbor pînă la cele privind atacul terorist din 11 septembrie, şi a fost obiectul mai multor cărţi de succes, printre care Doctrina şocului, de Naomi Klein (apărută recent la Editura Vellant). Beneficiind în acelaşi timp de sprijinul autorizat şi dincolo de orice bănuială al unora, ca de exemplu Jean Monnet. În anii 1950, în faţa turbulenţelor generate de procesul construcţiei europene, părintele său cel mai venerat pronunţase un aforism rămas celebru: "oamenii nu acceptă schimbarea decît de nevoie, şi nu văd necesitatea decît în criză" (Jean Monnet, Mémoires, editura Fayard, netradus încă în limba română). Cuvinte, care, în lumina evenimentelor actuale, par a fi poleite într-o funebră viziune. Monnet era şeful incontestat al tehnocraţilor europeni, iar utopia sa administrativă avea să se confrunte rapid cu limitele impuse de politică. Astăzi, ceasul tehnocraţilor a sunat din nou iar Monnet ar putea foarte bine să-şi ia revanşa.

Care este partea de adevăr a acestor teorii, doar generaţiile viitoare de istorici o vor şti. Totuşi, chiar şi admiţînd existenţa unei asemenea teorii, investigatorii săi ar trebui să treacă peste un obstacol care nu poate fi neglijat: rezistenţa germanilor, astăzi relativ protejaţi de suferinţele din restul zonei euro. Este posibil însă că, dacă criza s-ar agrava pînă la a ameninţa cea mai robustă economie a continentului, zidurile de apărare pe care le-au ridicat în jurul scumpelor lor economii să se dărîme suficient pentru a-i convinge să înghită pastila unei "uniuni de transfer". În care caz chiar că nu am mai avea de ce să destupăm şampania, în noile State Unite ale Europei.

Gabriele Crescente este jurnalist italian. Lucrează pentru revista Internazionale din 2006 şi este responsabilul secţiunii italiene a Presseurop.