Marea tăcere
Povestirea face parte din volumul Exalare aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu, la Editura Nemira.
Oamenii folosesc Observatorul Arecibo ca să caute inteligențe extraterestre. Dorința lor de a stabili un contact este atît de puternică, încît au creat o ureche capabilă să audă tot universul.
Însă eu și semenii mei papagali sîntem chiar aici. De ce nu sînt oamenii interesați să ne asculte vocile? Noi sîntem o specie non-umană capabilă să comunice cu ei. Nu sîntem atunci exact ceea ce caută oamenii?
***
Universul este atît de vast, încît e cert că viața inteligentă a apărut de multe ori. Universul este de asemenea atît de bătrîn, încît pînă și o singură specie tehnologică ar fi avut timp să se extindă și să populeze galaxia. Cu toate astea, nu există niciun semn de viață nicăieri, decît pe Pămînt. Oamenii numesc asta Paradoxul lui Fermi.
Una dintre soluțiile propuse pentru Paradoxul lui Fermi este că speciile inteligente încearcă în mod activ să-și ascundă prezența, pentru a evita să fie vizate de invadatori ostili. Vorbind ca membru al unei specii care a fost aproape împinsă spre extincție de către oameni, mărturisesc că este o strategie înțeleaptă. E logic să rămîi tăcut și să eviți să atragi atenția.
***
Uneori, Paradoxul lui Fermi este cunoscut ca „Marea tăcere“. Universul ar trebui să fie un vacarm de voci, însă, dimpotrivă, este deconcertant de tăcut. Unii oameni speculează că speciile inteligente dispar înainte de a se putea extinde în spațiul cosmic. Dacă ei au dreptate, atunci liniștea de pe cerul nopții este muțenia unui cimitir.
Acum cîteva sute de ani, specia mea număra atît de mulți membri, încît pădurea Rio Abajo reverbera de glasurile noastre. Acum am pierit aproape toți. În scurt timp, pădurea va putea fi la fel de tăcută ca restul universului.
***
A existat odată un papagal african cenușiu numit Alex. Era celebru pentru capacitățile lui cognitive. Celebru în rîndul oamenilor, vreau să spun. Cercetătoarea Irene Pepperberg a petrecut treizeci de ani studiindu-l. Ea a descoperit că Alex nu numai că știa cuvintele pentru forme și culori, ci chiar înțelegea conceptele de „formă“ și „culoare“.
Mulți oameni de știință au fost sceptici față de posibilitatea ca o pasăre să priceapă concepte abstracte. Oamenilor le place să creadă că ei sînt unici. În cele din urmă însă, Pepperberg i-a convins că Alex nu doar repeta cuvinte, ci înțelegea ceea ce spunea.
Dintre toate rubedeniile mele, Alex a fost luat cel mai în serios ca partener de comunicare de către oameni. Alex a murit pe neașteptate, cînd era încă relativ tînăr. În seara dinaintea morții, Alex i-a spus lui Pepperberg:
– Tu să fii bună. Eu te iubesc.
Dacă oamenii caută contactul cu o inteligență non-umană, ce pot cere mai mult decît atît?
***
Fiecare papagal are un strigăt unic, pe care îl utilizează pentru a se identifica; biologii îl numesc „strigăt de contact“. În 1974, astronomii au folosit Observatorul Arecibo pentru a emite în spațiul cosmic un mesaj care avea intenția de a demonstra inteligență umană. Acela a fost strigătul de contact al omenirii.
În sălbăticie, papagalii se adresează unul celuilalt pe nume. O pasăre imită strigătul de contact al alteia, pentru a-i atrage atenția. Dacă oamenii vor detecta vreodată mesajul Arecibo trimis înapoi spre Pămînt, ei vor ști că cineva încearcă să le atragă atenția.
***
Papagalii învață vocal: noi putem învăța să producem sunete noi după ce le-am auzit. Este o capacitate pe care puține animale o posedă. Un cîine poate să înțeleagă zeci de comenzi, dar nu va face nimic altceva decît să latre. Și oamenii învață vocal. Noi avem asta în comun. Prin urmare, oamenii și papagalii împărtășesc o relație specială cu sunetul.
Noi nu țipăm, pur şi simplu. Noi pronunțăm. Noi enunțăm. Poate că de aceea oamenii au construit Observatorul Arecibo așa cum au făcut-o. Un receptor nu trebuie să fie și transmițător, dar Observatorul Arecibo este ambele. Este o ureche pentru ascultat și o gură pentru vorbit.
***
Oamenii au trăit mii de ani în vecinătatea papagalilor, dar abia recent au analizat posibilitatea ca noi să fim inteligenți. Cred că nu-i putem învinui. Noi, papagalii, credeam că oamenii nu sînt foarte deștepți. Este greu de priceput un comportament atît de diferit de al tău.
Însă papagalii sînt mai asemănători cu oamenii decît va fi orice specie extraterestră, iar oamenii ne pot observa îndeaproape; ei ne pot privi în ochi. Cum se așteaptă ei să recunoască o inteligență străină, dacă tot ce pot face este să tragă cu urechea de la o sută de ani-lumină depărtare?
***
Nu este o coincidență că „aspirație“ înseamnă atît speranță, cît și actul respirării. Cînd vorbim, noi folosim respirația și plămînii pentru a conferi formă fizică gîndurilor noastre. Sunetele pe care le producem sînt simultan intențiile noastre și fluxul nostru vital. Vorbesc, deci exist. Cei care învață vocal, ca papagalii și oamenii, sînt poate singurii care înțeleg pe deplin acest adevăr.
***
Există o plăcere care vine din modelarea sunetelor cu buzele. Este atît de primară și de viscerală, încît, de-a lungul istoriei lor, oamenii au considerat-o o cale spre divinitate. Misticii pitagoreici credeau că vocalele reprezentau muzica sferelor și rosteau incantații pentru a lua putere din ele. Creștinii penticostali cred că, atunci cînd vorbesc în glosolalie, ei vorbesc graiul utilizat de îngeri în cer. Brahmanii hinduși cred că, prin recitarea de mantre, ei consolidează fundația realității.
Doar o specie care învață vocal va atribui o asemenea importanță sunetului în mitologia ei. Noi, papagalii, putem înțelege asta.
***
Potrivit mitologiei hinduse, universul a fost creat printr-un sunet: „om“. Este o silabă care conține în interiorul ei tot ce a fost și tot ce va fi vreodată.
Cînd este îndreptat către spațiul interstelar, radiotelescopul de la Arecibo captează un zumzet slab. Astronomii numesc zumzetul acela radiație cosmică de fond. Este radiația reziduală a Big Bang-ului, explozia care a creat universal acum paisprezece miliarde de ani.
Vă puteți însă gîndi la el ca fiind o reverberație extrem de slabă a sunetului „om“ inițial. Silaba aceea a fost atît de rezonantă, încît cerul nopții va continua să vibreze pe toată durata existenței universului.
Cînd nu ascultă nimic altceva, Observatorul Arecibo aude glasul creației.
***
Noi, papagalii din Puerto Rico, avem propriile mituri. Ele sînt mai simple decît mitologia umană, dar cred că oamenilor le-ar plăcea.
Din păcate, miturile noastre sînt pierdute odată cu extincția speciei mele. Mă îndoiesc că oamenii ne vor descifra limbajul înainte să dispărem.
Ca atare, extincția speciei mele nu înseamnă doar pierderea unui grup de păsări. Este de asemenea dispariția limbii noastre, a ritualurilor și a tradițiilor noastre. Este amuțirea vocii noastre.
***
Activitatea oamenilor i-a adus pe semenii mei în pragul extincției, dar nu-i învinovățesc pentru asta. N-au făcut-o cu răutate. Pur şi simplu, n-au fost atenți. Iar oamenii creează mituri minunate; ce imaginație au ei! Poate de aceea aspirațiile le sînt atît de imense. Uitați-vă la Observatorul Arecibo. Orice specie care poate construi un asemenea obiect trebuie să dețină măreție.
Probabil că specia mea nu va mai exista mult timp; probabil că vom muri înainte de soroc și ne vom alătura Marii Tăceri.
Înainte de a dispărea, noi trimitem totuși un mesaj către oameni. Sperăm doar că Observatorul Arecibo le va permite să-l audă.
Mesajul este următorul:
Voi să fiți buni. Noi vă iubim.
Ted Chiang s-a născut în 1967 în statul New York și a urmat cursurile de informatică ale Universității Brown. Scriitor deloc prolific (doar 12 povestiri publicate pînă în 2010), Ted Chiang s-a impus în ultimii ani ca unul dintre cei mai interesanți autori de science fiction din lume. Pentru povestirile sale a cîștigat, de mai multe ori, premiile Nebula, Campbell, Theodore Sturgeon Memorial, Sidewise, Hugo și Locus. A publicat un singur volum, Povestea vieții tale (2002), apărut la Editura Nemira. Exalare este a doua sa carte.