Mai vrem în UE? Sau ieşim de tot?
Văd că, după numirea noului guvern, se anunţă catastrofe în serie. Unii spun că presa va fi gîtuită mai abitir ca pe vremea lui Năstase, alţii că justiţia va fi pusă pe butuci. Multă lume crede că va fi rău, căci noua putere se va comporta abuziv, va face ce-are chef, cu baronii ei cu tot. Va reinstaura domnia corupţiei. Poate fi ceva mai rău decît atît?
Ce-i drept, sunt semne că puterea a luat-o grabnic exact într-acolo. Avocatul Poporului a avut brusc revelaţia că trebuie să consteste la Curtea Constituţională legea care le interzice celor cu condamnări penale să ocupe un post în guvern. Se vorbeşte insistent despre o lege a amnistiei şi despre o alta, care să-i scutească pe primari de răspundere în caz că au călcat pe bec. Ce-i drept, atitudinea generală a multor lideri PSD şi ALDE asta sugerează: că au revenit hămesiţi la putere şi vor să se răzbune pentru cît au stat pe bară, înghiţind guvernarea tehnocraţilor, care le-a arătat cetăţenilor că se poate şi altfel. Că mulţi cetăţeni n-au priceput sau nu le pasă – sau nu vor altfel, nu vor o bună guvernare, vor doar salarii şi pensii mărite – asta e altă discuţie. Dar, atîta timp cît cele dintîi griji ale noii puteri sunt legea amnistiei şi spălarea de păcate a penalilor, peisajul arată foarte, foarte prost.
Mi se pare însă că, în acest iureş al „restauraţiei”, ar trebui să nu pierdem din vedere şi alte lucruri, oricît de gravă ni s-ar părea pofta noii puteri de a-şi rezolva rapid problemele cu justiţia. Cu majoritatea confortabilă pe care o are în parlament, acest guvern va rezista pînă în 2020. Va trebui să se ocupe, totuşi, şi cu altceva. Să mai şi facă treabă, după ce îşi va fi lins rănile. Or, în acest caz apare o întrebare: va fi în stare? Audierile miniştrilor în comisiile parlamentare mi s-au părut jenante. Nu numai pentru că au fost făcute formal, la juma’ de oră (ceea ce arată o mentalitate de stăpîni care fac ce vor, fără respect pentru cetăţenii care au votat). Ci şi pentru că în timpul audierilor n-a apărut mai nici o idee de politici publice, iar unii dintre miniştrii importanţi păreau nimeriţi întîmplător pe-acolo, fără să aibă habar despre ce au de făcut. Nu se poate să fii ministru al Afacerilor Europene şi să vorbeşti duios despre „această ţară frumos numită grădina Maicii Domnului”. Ce şi cum va discuta d-na ministru cu omologii săi din UE? Nu se poate să fii ministru de Finanţe şi să te-ncurci în „principiul prosopului umed” pînă pierzi şirul. Nu se poate să fii ministrul Educaţiei şi să emiţi o asemenea frază: „Pentru că populaţia care este educată sunt oameni care înţeleg mai greu lucrurile şi în care trebuie să procedăm cu atenţie”. Nu se poate ca, măcar de ochii lumii, să nu vii, la audierile parlamentare, şi cu altceva decît nişte intervenţii improvizate care seamănă mai mult a tacla decît a discurs argumentat. Nu se poate să fii demnitar al statului (cu umflarea în pene aferentă) şi să te prezinţi în faţa unei comisii parlamentare (şi a alegătorilor!) în veşminte intelectuale atît de subţiri, să faci gafe, să laşi senzaţia de cîrpeală, de pospai.
Aşa încît, pe lîngă teama că, stăpîni pe situaţie, actualii guvernanţi se vor grăbi să adopte nişte legi care slăbesc statul de drept, adaug şi teama că (unii dintre ei, cel puţin) nu prea se pricep la domeniile pe care le vor avea de gospodărit, aşa că vor fi doar executanţi ai directivelor de partid. N-am observat, la audieri şi în perioada de după, comportamente şi atitudini demne de nişte miniştri ai unei ţări europene, ci doar, vorba lui Topîrceanu, „tristeţi provinciale”. De la preşedintele Comisiei Europene a venit un semnal destul de clar (scris, desigur, în stil diplomatic – sec, dar ferm): „Aşteptăm continuitatea direcţiei pozitive a României în ceea ce priveşte o guvernare stabilă, o creştere economică robustă, o producţie consolidată, o creştere a standardelor de viaţă şi un sistem judiciar independent care poate susţine lupta împotriva corupţiei”. N-am remarcat ca vreun reprezentant al noii guvernări să se obosească să răspundă public la asta ori să-şi asume aceste obiective care nu sunt altceva decît cîteva condiţii de bază ale Uniunii Europene. Nu ne mai pasă de apartenenţa la UE? Altădată, ai noştri erau foarte sensibili la toate semnalele venite dinspre Bruxelles. Acum, de la riscul de a depăşi deficitul bugetar pînă la încercările de a bloca justiţia, noua guvernare pare mai degrabă nepăsătoare faţă de poziţia noastră europeană.
Începe prost. Ar trebui să ne repetăm în minte o întrebare valabilă pentru următorii patru ani: „mai vrem în UE? sau ieşim de tot?”
Articol apărut pe Blogurile Adevărul