Lumină blîndă, fotografică
Există ceva mai frumos în viaţa unui copil decît vacanţa mare? În fiecare vară, înarmat cu nişte bagaje minimale coboram din autobuz în praful drumului dintr-un obscur sat transilvănean şi pe loc ştiam că da, viaţa merită într-adevăr trăită. Unchiul Gusti mă aştepta ca de obicei, rezemat de un stîlp, morfolind în gură un pai, semn al unor minunate şi memorabile aventuri ce stăteau să se deruleze cu o graţie inegalabilă. Miliţian de profesie, leneş de vocaţie şi frecător de mentă din pasiune, unchiul Gusti se ocupa doar de lucruri fascinante şi interzise, cum ar fi: apicultura, braconatul păstrăvilor, vînătoarea de fazani, crescutul clandestin a doi vulturi în pod, jucatul cu căţelul, împăiatul feluritelor animale şi păsări, admisia şi evacuarea constantă de bancuri, scărpinatul pisicii purecoase pe burtă, crescutul şi mîncatul iepurilor, distilarea şi consumarea ţuicii de prune şi taifasul în general.
Îmi amintesc o anume zi memorabilă. Trecuse binişor ceasul nălucirilor, ceasul cînd demonii fără formă care au aşteptat răbdători ca noaptea să se preschimbe în tulbureala dimineţii încep să ţi se strecoare în somnul de copil, amestecînd pacea senină a moţăielii cu spasme şi tresăriri de viezure speriat. Glasul şugubăţ şi purtător de minciuni al unchiului Gusti a rupt deodată vraja în care se ţesea o nouă zi: "Copile, scoală-te să merem la peşti că mreana muşcă numai pîn' la nouă ceas punct." Buimac, priveam prin perdea strada goală străjuită de gardurile strîmbe şi băncile cu praful de două degete pe ele. Toate erau la locul lor în aşteptarea babelor ce coseau feţe de masă, doar o găină cîndva albă scurma de zor sub un prun uscat, în iarba arsă de lîngă drum. În acea zi am aflat unde trebuie să stai, cum să arunci undiţa, cu ce momeală şi mai ales, care e scopul acestor lucruri. Am prins atunci o mreană frumuşică. Apoi am hrănit vulturii cei mari, am mers la albine, iar noaptea am dormit în hambarul cu fîn, cică să ascultăm zgomotele nopţii. Nu am auzit decît mugetul prelung al unei vaci într-o poiată din vecini, nişte lătrături, chirăitul unor găini şi vreo zece bancuri, toate cu tentă deşucheată. Dar n-o să uit niciodată cum m-a învăţat unchiu Gusti să pescuiesc. Şi cu ajutorul lui am priceput mai tîrziu subtila expresie pescărească "fir întins".
Uneori primesc felurite mesaje prin email de la oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Şi nu de puţine ori, la finalul mesajului mi se urează "lumină blîndă". Pare să fie o urare tipică fotografilor, una care mă duce automat cu gîndul la expresia "fir întins". Bun, dar ce legătură există între lumină şi pescuit? Păi, e simplu - peştii muşcă în general doar pe lumina asta blîndă, fotogenică, pe care se pare că o adoră fotografii din moment ce o şi urează altora. Respectiv dimineaţa devreme şi pe înserat, cam 3-4 ore cu totul din cele 24. În rest, cu excepţiile de rigoare, avem parte de lumină mai proastă şi fir cam bleg. Pe de altă parte, cred că există pe lumea asta tot atîtea feluri de lumină cîte lansete, ace, fire şi momeli. Adică rafturi întregi.
Pe cît de subtilă şi de masculină mi se pare urarea pescarilor, pe atît de explicită şi vag efeminată mi se pare cea a fotografilor. Şi dacă prima are ceva imperativ, impetuos, a doua parcă e rostită cu glas şovăielnic de un poet simbolist, dindărătul unui pahar de vodcă. Cred că dacă am face cu toţii fotografii doar pe lumină blîndă, pe lîngă faptul că toate pozele noastre ar arăta plictisitor de la fel, am rata o grămadă de lucruri care sînt interesante, oricît de proastă ar fi lumina în care ni se arată.
Un lucru e clar - lumina este condiţia esenţială a fotografiei. În afara luminii, fotografia moare, mai ceva decît floarea din glastră după ziua de 8 martie. Ca să nu divagăm, vorbim aici doar de lumina naturală, avînd soarele ca sursă primordială, în diversele lui stări de agregare. Ca şi momelile pescăreşti, lumina este de multe feluri şi în timp, orice fotograf serios dezvoltă o atenţie aparte pentru calitatea acesteia. Ştie să-i identifice intensitatea, direcţia şi culoarea. Ştie mai ales ce va rezulta, ştie chiar în clipa declanşării. Îşi dă seama uneori că lumina e atît de bună încît, şi dacă nu există prin preajmă nimic, merită să inventezi un subiect, doar de dragul ei. Pe de altă parte, poate ploua cu subiecte bune aflate în lumină proastă fiindcă e greu de scos ceva inteligibil din ele. În ambele situaţii un rezultat bun e dat doar de experienţa, mobilitatea şi de abilităţile tehnice ale celui ce declanşează. Între lumina bună şi cea rea există lumina de compromis, mediocră, fără înălţimi, cu care trebuie să te mulţumeşti şi să o exploatezi cît de bine ştii.
A te întreba ce e mai important: subiectul sau lumina, seamănă cu a te întreba cine a fost mai întîi: oul sau găina. Eu cred că decizia de a fotografia într-o anumită situaţie este dictată de context şi de dispoziţia omului din spatele aparatului de a participa la un mister. Fiindcă orice situaţie fotografică e un mister care se poate sfîrşi fie nerezolvat ca orice mister, fie se poate elucida de-a lungul unui parcurs. Cu alte cuvinte, pofta de a fotografia şi un context fericit bat şi subiectul şi lumina. Primele două îmi asigură o anume mobilitate în gîndire şi gesturi şi îmi dau posibilitatea de a adapta lumina, oricare ar fi ea, la un subiect anume. Iar unui anumit subiect i se potriveşte o lumină brutală, altuia una blîndă, altuia una plată, fără contraste sau altfel spus, cuminte-foc. Şi tot aşa, numai lumină să fie. Şi să mai fie peşti! Că unchiul Gusti nu avea superstiţii şi subtilităţi gen "fir întins". El zicea simplu: "Noroc la peşti, copile!" Apoi pleca zîmbind pe sub mustaţă, cu paiul între dinţi.